Parabola Fiului risipitor: o interpretare dramatică
De curînd a apărut la Humanitas una dintre cărţile binecunoscute ale lui Henri Nouwen: Fiul risipitor. Povestea unei întoarceri acasă, tradusă de Monica Broşteanu. Henri Nouwen (1932-1996) este el însuşi, în mediile creştine occidentale, o figură binecunoscută de spiritual dramatic, locuit de aspre crize interioare, de o sete aspră, încordată după Dumnezeu. O figură alcătuită din ceţuri, trude şi rigori nordice, cu o finală înseninare, asemenea lui Rembrandt, în care a recunoscut un apropiat. Preot catolic, Nouwen e format în teologie şi psihologie în Olanda natală, apoi în America, unde îşi petrece mai toată viaţa academică, de cercetare şi asistenţă spirituală. Predă la Yale Divinity School şi la Harvard Divinity School. Numeroasele lui conferinţe şi cărţi au o vastă audienţă. Dar, pentru propria viaţă în credinţă, succesul i se pare un obstacol, o înstrăinare. Petrece o perioadă în disciplina liniştii, într-o comunitate trapistă. Merge apoi spre condiţiile umane cele mai umile, mai uitate, întîi către săracii din America de Sud, în sfîrşit către bolnavii cu handicap mental sever îngrijiţi în comunităţile L’Arche. Într-una dintre acestea, în Canada, va fi preot, dar şi lucrător în rînd cu ceilalţi, asistînd fiinţe umane neajutorate.
Cartea de faţă e un jurnal interior condus prin interpretarea parabolei; e o descifrare a parabolei pornind de la analiza propriei lupte lăuntrice.
Nouwen nu face, pentru „Fiul risipitor“, o calmă exegeză biblică. Face o lectură de tip dramatic, existenţial, dinamic, care îi transformă pe cei care îndrăznesc să devină interpreţii ei nu numai în sensul de exegeţi, ci şi de actori: el însuşi şi Rembrandt, al cărui tablou i-a trezit atenţia către cifrul parabolei. De altfel, chiar în Evanghelie, „Fiul risipitor“ are un apăsat caracter dramatic. Are personaje puternice, răsturnări de situaţii, tensiune, mişcare scenică. Are piste de sens spre un final deschis. Interpretarea lui Nouwen pătrunde în această dramă evanghelică, în spaţiul ei „teatral“, unde se recunoaşte în fiecare personaj, unde se cunoaşte astfel mai limpede pe sine, privindu-se pe rînd în fiul risipitor, în fiul închistat şi devenind capabil, în sfîrşit, să aproximeze condiţia tatălui de o necondiţionată generozitate. Existenţial şi reflexiv, el îşi joacă astfel aventura spirituală a vieţii. Îşi înţelege drumul dur, accidentat către transcendentul acasă. Înţelege că, de fapt, Cel ce locuieşte acolo îl atrage cu forţa iubirii de „dincolo de orice comparaţie“.
Iar interpretarea lui nu se rezumă la cazul personal, la un nivel individual de tratare. Purtat de dinamica parabolei, Nouwen citeşte – prin cifrul ei – destinul condiţiei umane, plecată departe de originarul acasă ca fiul cel mic, ataşată de tranzacţiile, pretenţiile, meritele ei, ca fiul cel mare, capabilă totuşi de convertire şi generozitate. Citeşte de asemenea mişcarea lui Dumnezeu, care iese din propria plenitudine pentru a-l întoarce pe om şi a-l primi în intimitatea Lui.
La un moment dat, Nouwen spune: „totul se îmbină prin parabolă: povestea lui Rembrandt, povestea omenirii, povestea lui Dumnezeu“ şi desigur povestea autorului. E o bună definiţie a parabolei, a oricărei parabole. Într-o istorioară de cîteva rînduri, parabola izbutită strînge un spaţiu de sens care poate fi transpus pe diferite niveluri de realitate. Organizează un cîmp de interogativitate pentru o problemă de căpătîi, pentru o temă care face parte din structura umanului. Parabola izbutită nu dă răspunsuri, nu rezolvă situaţii. Ea stîrneşte reflexivitatea, o orientează, o solicită, o îmboldeşte, îi dă direcţii de mers. Cheamă cititorul la interpretare şi reinterpretare nesfîrşită. „Invită la o asiduă muncă spirituală“ – spune Nouwen. Parabola trebuie mestecată – ruminatio era termenul medieval pentru această muncă – trebuie să-i spargi înţelesurile de primă instanţă, să-i cauţi şi să-i guşti substanţa de profunzime, să o metabolizezi. S-o faci să lucreze în tine. Cartea lui Nouwen este relatarea unei asemenea ruminatio.
Care e genul literar al acestei cărţi? E greu de spus. O istorie de viaţă în credinţă, cercetată cu onestitate fără umbră se îmbină cu reflecţii teologice îndrăzneţe, lipsite de morgă profesorală. Confesiunea necomplezentă se îmbină cu tonul predicii luminoase, introspecţia neîndurătoare cu avîntul spiritual. Analiza picturii şi analiza sufletului se află în dialog cu analiza mişcărilor lui Dumnezeu. Toate acestea se pot îmbina fiindcă privesc destinul spiritual al omului, al unui om care îşi pune în pagină propriul parcurs, propria experienţă însoţită de reflexivitate. Simplitatea tonului, sinceritatea lui sînt cea mai bună dovadă în această privinţă. Detaşat în mod deliberat de postura profesorală, Nouwen se ţine aproape de condiţia umană cea mai modestă, mai chinuită, mai neajutorată. Dă chiar impresia, pe alocuri, de discurs umanitar argumentat religios.
Şi totuşi, de-a lungul unui demers formulat cu atîta deliberată simplitate, se petrece ceva aparte, neaşteptat. Se petrece o schimbare a privirii. Treptat, analitic, fără exaltări factice, autorul poate dubla cu un alt mod de privire privirea umană – perspectiva noastră obişnuită, care are ego-ul drept centru, care neglijează sau concurează alte centre de perspectivă, care priveşte lucrurile limitat, decupîndu-le după interese individuale. Treptat, analitic, fără exaltări factice, autorul poate vorbi convingător despre modul de privire a lui Dumnezeu. Poate să se asimileze întrucîtva acelei priviri care îmbrăţişează toate fiinţele, indiferent de meritele, carenţele, condiţia lor, care le cheamă pe toate în casa Împărăţiei. În cuvinte simple, Nouwen vorbeşte despre universalitatea milei lui Dumnezeu, a bucuriei Lui de a-şi întîmpina fiii întorşi acasă.
În secolul al XV-lea, un teolog contemplativ german, Nicolaus Cusanus, vorbea despre privirea noastră, limitată la un unghi particular, o privire de tip perspectival şi despre privirea sferică infinită a lui Dumnezeu, care cuprinde simultan şi neîncetat întreg realul. Cusanus experimenta această deosebire pe calea meditaţiei inspirate, a unei cunoaşteri contemplative. Nouwen o experimentează pe calea generozităţii, a milei, a unei greu cîştigate seninătăţi. Pe de o parte, ajunge să poată privi el – însuşi fiinţele „prin ochii generozităţii lui Dumnezeu“. Pe de altă parte, ajunge să-şi dea seama că, în aventura spirituală, omul nu caută, ci e căutat; nu înaintează, ci e atras.
Simplitatea discursului şi accentul, decurs din experienţă, pe Dumnezeu ca iubire infinită vorbesc expresiv omului tîrziu modern.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.
Foto: Henri Nouwen, wikimedia commons