Păcătosul?

De ce se termină rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul cu emfază pe cuvîntul „păcătosul”? Întrebarea a țîșnit din dreapta mea cu o voce moderat intrigată la finalul unei expuneri despre istoria rugăciunii inimii. Eram pe o cărare din parcul Școlii de la Bunești. Întrebarea, autentic naivă și ca atare serioasă și profundă, pune în lumină o criză, o confuzie, un impas al predicației creștine.

De ce ar trebui credinciosul să se simtă păcătos, adică vinovat de ceva, dar mai ales cum de oameni despre care alți oameni au spus că sînt sfinți s-au proclamat pe sine păcătoși? Uneori textele hagiografice introduc o mică – dar cu adevărat ridicol de mică – abatere de la morala comună, la Sf. Macarie o smochină furată în copilărie, la Sf. Dimitrie Basarabov un cuib de pasăre strivit tot în copilărie, ideea că oricît de buni – se înțelege virtuoși – am fi, o mică eroare tot se strecoară în viața noastră, care este suficientă pentru a ne încărca conștiința pe termen lung. Dar dacă vorbim de virtute avem nevoie de un context social, or într-o rugăciune e vorba de un sentiment intim, ascuns față de social, chiar dacă el este bănuit și relatat în cele din urmă de un martor.

Este acest sentiment al păcătoșeniei o raportare la ceilalți oameni sau o raportare la Dumnezeu? Față de oameni, trecînd inevitabil prin oglindirea socială a onorabilității, sentimentul păcătoșeniei cere o perspectivă comparativă. Prin urmare, la Macarie sau Dimitrie Basarabov sau la alți sfinți în a căror biografie nu se pomenește nici o imperfecțiune, ar trebui ca sentimentul să fie moderat, aproape numai decorativ. Raportarea la Dumnezeu în materie de perfecțiune morală este absurdă. Să compari finitul cu infinitul, desăvîrșirea cu nedesăvîrșirea și să constați catastrofat că te afli în prima categorie nu e o performanță intelectuală.

Etimologic, verbul grecesc hamartano înseamnă a rata o țintă, de aici eroare, greșeală. Aparent, nu putem vorbi de o vinovăție, întrucît nu toți sîntem la fel de îndemînatici. Dar cînd de îndemînarea ta depinde hrana pentru supraviețuirea familiei, atunci nu poți răspunde cu indiferență „Și azi am ratat ținta“. Așteptarea, și personal-intimă, și socială, este să nu ratăm ținta, ci din cînd în cînd măcar să ne reușească ceea ce întreprindem.

Poate înțelegem mai multe de la păcătoșii din Evanghelii. Petru, după episodul pescuirii miraculoase, îi zice lui Hristos: „Ieși de la mine că sînt păcătos”. Apoi păcătosul standard este vameșul. În Evanghelia lui Ioan, păcătoasă e femeia surprinsă în adulter. Acuzat de a fi păcătos, măcar prin preluarea pasivă a vinovăției de la părinții lui, este orbul din naștere. În cele din urmă, Hristos le spune ucenicilor că oamenii uciși de prăbușirea turnului din Siloam nu erau mai păcătoși decît restul lumii, dar dacă cei care se întreabă despre cauza morții lor nu se vor pocăi la fel vor muri, adică fără nici un sens și fără a fi știut de ce au trăit.

Din această rapidă enumerare aflăm că poți fi păcătos fără să ai a-ți reproșa altceva decît faptul că nu ești pregătit pentru o aventură supranaturală de mari proporții. E cazul lui Petru, deși în cele din urmă face pasul. Vameșii nu sînt altceva decît agenți fiscali, funcționari ai statului, niciunde în Evanghelii nu este spus că sînt în slujba romanilor. Și Irod își avea vameșii lui. Femeia adulteră nu numai că este salvată de linșaj, dar este întrebată cu un dram de ironie: „Unde sînt pîrîții tăi?”. Toți și-au descoperit păcatul care i-a împiedicat s-o condamne pe femeie. Întrebarea lor era deci naiv-autentică, nu doar o provocare. Ei erau, în conștiința lor, capabili să-și vadă păcatul. Că Hristos, cu degetul pe nisip, le-ar fi înscris cîte un păcat propriu fiecăruia este superfluu ca ipoteză hermeneutică ajutătoare. Esențial e că ei au aderat instantaneu la adevărul dezvăluit, e un act de metanoia. Faptul că, lepădînd piatra, ei părăsesc scena poate fi înțeles ca un șoc metanoic, ce necesită o dinamică, deci un timp, pentru a fi asimilat. Deși în cazul lor fapta metanoică, renunțarea la actul de judecată, precedă asimilarea intelectuală a metanoiei. Ei acceptă, inițial fără să înțeleagă, că nu au voie s-o condamne pe femeia adulteră, fiindcă păcatul e o noțiune spirituală și nu una socială. Și aici, ca și în alte exemple, Hristos refuză să joace rolul de judecător. El operează distincția între dimensiunea spirituală și dimensiunea socială a existenței. În general, prima dimensiune se numește religie, iar a doua justiție. Dar confuzia celor două este cea mai răspîndită și tenace eroare a oamenilor. Este păcatul. Prin interdicția condamnării, deci a exercitării justiției, Hristos indică o cale spirituală, care poate prelua parțial, adică în instanțe personalizate, funcția socială a justiției. Cînd păgubitul renunță la despăgubire și abandonează apelul la justiție, el se eliberează de păcat în plan spiritual, trăiește metanoia, și în același timp exonerează societatea de răspunderea justiției. Eventual va determina o trezire metanoică în păgubitor.

Ceea ce am descris aici ca o „pagubă” concretă (traducînd parabola evanghelică în termenii zilei de azi, partenerul înșelat așteaptă o despăgubire printr-un partaj în avantajul său) se poate descrie și ca un drept sau chiar un privilegiu de natură socială. Perspectiva pierderii acestuia pune în mișcare un mecanism de apărare a lui. Iar cea mai bună apărare este atacul. În termeni neutri, aceste drepturi se traduc prin poziții sociale și prin corolarele lor materiale, dobîndite într-o circumstanță care, prin îndepărtare în timp, nu mai e percepută ca o cauză imediată. Astfel, din perspectivă socială, dreptul al cărui titular te afli nu necesită justificare. Toate tensiunea din societate se hrănește din apărarea acestor drepturi. Lupul lui La Fontaine îi reproșează mielului prins bînd apă din pîrîu: „Mi-ai tulburat apa, și chiar dacă nu mi-ai tulburat-o acum, ai făcut-o anul trecut, și dacă nu erai tu era unul dintre ai tăi”. Dreptul, apărat cu îndîrjire, se transformă în poziție de putere care începe să genereze pretenții de despăgubiri înainte ca o pagubă reală să se fi produs.

A înțelege acest mecanism deschide ocazia identificării corecte a țintei ontologice a fiecăruia în parte și deci a concentrării pe țintă astfel încît să fie atinsă în cele din urmă. A realiza păcatul înseamnă a intra în această dinamică de atingere a țintei. În acest proces există un moment de paroxism, un gest sau act metanoic, menit să pună în mișcare un întreg mecanism de consecințe, care sînt diferite în plan spiritual față de cel social. Inochentii Volodin, din romanul lui Solejenițîn Primul cerc, ilustrează cu finețe acest proces. Sistemul de privilegii în care își trăia viața a fost pus în criză de o circumstanță care l-a făcut să vadă minciuna universului său. El s-a hotărît să acționeze împotriva sistemului care îi asigura privilegiile la costul înalt al unui posibil război atomic nimicitor. Prevenirea ambasadei americane că sovieticii sînt pe cale să le fure secretul bombei atomice pare a fi o acțiune prin care Volodin respinge prețul privilegiilor sale. Similar, Gleb Nerzin din șarașka, adică lagărul de condamnați politic privilegiați care acceptă să lucreze pentru știința sovietică, refuză în cele din urmă colaborarea care ar deveni cauza răului pentru o persoană necunoscută lui, asumîndu-și plecarea la lagărele de exterminare din Siberia. În Arhipelagul Gulag, Soljenițîn demontează ideea totalitară că există categorii sociale sau intelectuale de răi, a căror suprimare morală sau fizică ar elibera societatea de rău și ar instala un paradis terestru. Răul trece prin mijlocul inimii omului, documentează cu minuție Soljenițîn. Decizia fiecăruia, în forul conștiinței sale, de a acționa de partea răului sau împotriva sa corespunde șocului prin care se declanșează procesul de conștientizare a păcatului. Din acel moment de iluminare interioară se pune în mișcare un mecanism prin care consecințele sociale, adică paguba, sînt acceptate în numele unei libertăți interioare, care face ca pînă și oribilul univers concentraționar să pară un univers al fericirii. Este, la noi, mărturia Cuviosului Nicolae Steinhardt. Văzută din această perspectivă, emfaza rugăciunii inimii pe atributul „păcătosul” este ca un strigăt de victorie al celui care a început să vadă limpede ținta vieții sale.

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.

Foto: Aleksandr Soljenițîn (wikimedia commons)