Păcat și predestinare

„Doctrina creştină a păcatului în forma ei clasică“, scria Reinhold Niebuhr, „îi nemulţumeşte atît pe raţionalişti, cît şi pe moralişti prin faptul că susţine ideea aparent absurdă că omul păcătuieşte în mod inevitabil şi dintr-o necesitate a sorţii, dar, cu toate acestea, el este răspunzător pentru acţiuni care îi sînt dictate de o soartă implacabilă.“ Rareori în istoria creştină s-au confruntat apărătorii tradiţiei creştine în egală măsură cu cei care negau faptul că păcatul este inevitabil şi cu cei care negau faptul că omul este răspunzător. (…) 

Atît responsabilitatea, cît şi inevitabilitatea fuseseră teme majore în concepţia clasică asupra omului. În poemele homerice, „destinul“ era o putere pe care zeii din Olimp nu o puteau domina; dar, în acelaşi timp, este adevărat că „puterile htoniene, deşi prezente în Odiseea, sînt supuse sau exploatate de voinţa extraordinară şi inteligenţa ieşită din comun a eroului“ (Charles Taylor), astfel încît nici prezenţa destinului şi nici a zeilor nu a diminuat importanţa virtuţii umane. (…) Iar Platon, deşi părea, în Timaios, că ridică necesitatea la rang de forţă atotstăpînitoare, iar în Legile cita tradiţia potrivit căreia nici măcar Dumnezeu nu se poate opune necesităţii, a încercat totuşi să păstreze un anumit echilibru între puterea divină, „noroc“ , „şansă“ şi „virtute“. 

Romanii erau şi ei fascinaţi de puterea destinului. Ovidiu îl reprezenta pe Jupiter recunoscînd în faţa celorlalţi zei că atît el, cît şi aceştia sînt conduşi de destin. Însă, în epoca imperiului, această conştiinţă a destinului implacabil a căpătat o şi mai mare importanţă, întrucît doctrina stoică a necesităţii a coincis cu incursiunea astrologilor caldeeni. (…) În gîndirea populară, nu teoriile stoice ale necesităţii, ci predestinarea impusă de astre era cea care submina libertatea şi responsabilitatea omului. „Este o lege a sorţii ca fiecare persoană să suporte consecinţele implacabile ale horoscopului ei“, spunea un contemporan păgîn al apologeţilor creştini. Chiar şi împăratul Tiberiu a încetat să se mai închine zeilor, căci totul era deja scris în stele.

În conflictul teologiei creştine cu clasicismul, acest sentiment al destinului şi necesităţii a fost considerat de către exegeţii Evangheliei ca fiind alternativa la mesajul lor, mai curînd decît învăţătura socratică, de pildă, care spunea că, printr-o cunoaştere solidă şi o motivaţie adecvată, omul poate, exercitîndu-şi liberul-arbitru, să-şi depăşească tendinţa de a se lăsa pradă păcatului. Cu foarte puţine excepţii, apărătorii Evangheliei şi adversarii gîndirii greco-romane au pus responsabilitatea mai curînd decît inevitabilitatea la temelia mesajului lor. Iustin Martirul s-a simţit obligat să lămurească faptul că, prin împlinirea Vechiului Testament în Hristos, creştinii nu înţelegeau că ceea ce s-a întîmplat fusese predestinat. Singura lege imuabilă era aceea că răsplata vine în funcţie de faptele voinţei libere a omului, fie ele bune sau rele. Dumnezeu ştia acest lucru şi a hotărît ca recompensa pentru o faptă să fie corespunzătoare virtuţii acesteia. Tertulian denunţa astrologia, căci „oamenii, presupunînd că sîntem la discreţia arbitrară a astrelor, gîndesc, din acest motiv, că nu trebuie să-l caute pe Dumnezeu“. Opunîndu-se celor care negau libertatea voinţei, Origen definea scopul rugăciunii astfel încît să fie recunoscută atît libertatea omului, cît şi providenţa divină; căci nu preştiinţa divină este cauza faptelor omului, pe care el le săvîrşeşte în deplină libertate şi pentru care este răspunzător. Origen nu era de acord cu cei care spuneau că omul nu se poate împotrivi ispitelor. Respingînd diferitele doctrine greceşti despre natura ciclică a istoriei, el afirma învăţătura creştină potrivit căreia „universul se află în grija lui Dumnezeu potrivit condiţiilor libertăţii voinţei ale fiecărui om şi, atît cît se poate, acesta este condus către mai bine, iar (…) natura libertăţii noastre de voinţă este să recunoaştem diferitele posibilităţi“. (…)

Ar fi probabil o exagerare să spunem că cele mai explicite doctrine ale păcatului originar din secolul al II-lea nu au fost elaborate de Părinţii Bisericii, ci de gnostici; este, de asemenea, riscant să vorbim despre o „doctrină a păcatului originar“ la Părinţi ai Bisericii precum Irineu. Cu toate acestea, teoriile despre mîntuirea cosmică din sistemele gnostice se bazau pe o interpretare a condiţiei umane în care incapacitatea omului de a evita păcatul sau de a se opune destinului era esenţială. (…) Într-un fel sau altul, diferitele şcoli gnostice l-au reprezentat pe om ca pe o victimă şi un sclav al forţelor asupra cărora nu avea nici un control, considerînd, prin urmare, păcatul ca fiind inevitabil.

Drept răspuns, Părinţii antignostici au negat inevitabilitatea păcatului şi au insistat asupra faptului că Dumnezeu „îi pune omului în faţă binele şi răul, viaţa şi moartea. Întreaga ordine morală este clădită prin precepte, căci Dumnezeu cheamă, ameninţă şi îndeamnă. Aceasta nu s-ar putea întîmpla dacă omul nu ar fi liber, înzestrat cu o voinţă capabilă de ascultare şi de împotrivire“ (Sf. Irineu de Lyon). Dacă omul ar fi robul păcatului, atunci ar fi injust ca Dumnezeu să stabilească răsplăţi şi pedepse pentru comportamentul lui. Numai „o săvîrşire spontană a păcatului“ ar putea justifica acest fapt. Respingînd stratificarea gnostică a neamului omenesc, Irineu susţinea că „toţi oamenii sînt de aceeaşi fire, fiind cu toţii în stare să se ţină drepţi şi să facă ceea ce este bine, sau dimpotrivă, avînd şi puterea să nu facă ceea ce e drept“. Mustrările şi poveţele profeţilor presupuneau, ca şi învăţăturile lui Iisus, capacitatea omului de a se supune, toate ilustrînd „autodeterminarea“ lui. Dacă, aşa cum susţineau gnosticii, „nu ar fi în puterea noastră să facem sau nu aceste lucruri, atunci de ce ne-ar mai fi povăţuit apostolul sau Domnul însuşi să facem anumite lucruri şi să ne înfrînăm de la altele? Dar fiindcă omul a fost înzestrat cu voinţă liberă încă de la începuturi şi Dumnezeu are voinţă liberă, după asemănarea Lui fiind zidit omul, i se dau mereu poveţe să facă lucrurile cele bune, pe care le face ascultîndu-L pe Dumnezeu“. Cei care fug de lumina veşnică a lui Dumnezeu sînt ei înşişi vinovaţi de sălăşluirea lor în întunericul veşnic. Pe scurt, „cei care s-au lepădat de lumina dăruită de Tatăl şi au călcat porunca libertăţii au făcut aceasta din propria lor vină, de vreme ce ei au fost zămisliţi ca oameni liberi, înzestraţi cu putere asupra lor înşile“. Această idee părea singura cale de a păstra atît doctrina creştină a bunătăţii Creatorului, cît şi doctrina creştină a responsabilităţii făpturii create, în opoziţie cu o doctrină care le nega pe amîndouă, făcîndu-i pe Dumnezeu şi pe om robii unei sorţi atotputernice.

Omul are puterea de a păcătui sau de a nu păcătui; altminteri, el nu ar putea fi condamnat sau mustrat, sau povăţuit, sau chemat la judecată. Ca apărător al credinţei creştine, şi în replică faţă de gîndirea păgînă sau eretică, Clement din Alexandria îi povăţuia astfel pe contemporanii săi: ,,Atît cît putem, să încercăm să păcătuim cît mai puţin cu putinţă“. Numai Dumnezeu poate să evite păcatul cu desăvîrşire; dar înţelepţii pot să evite păcatele săvîrşite cu bună ştiinţă, iar cei ce şi-au făcut cum se cuvine ucenicia în sînul creştinismului pot cel puţin să aibă grijă să nu cadă în prea multe păcate.

(fragment din Tradiția creștină. O istorie a dezvoltării doctrinei, de Jaroslav Pelikan, vol. I, traducere de S. Palade, Editura Polirom, 2004, p. 290 și urm.)