Ospitalitatea

În ultimele decenii, o serie întreagă de cercetări istorico-religioase, antropologice și sociologice au pus în lumină caracterul central al ospitalității în cele mai diverse arii culturale ale lumii. Am putea spune că pe cît e de străveche problema inamicului și a conflictului, pe atît este și practica primirii străinului. Ospitalitatea putea fi o deschidere momentană a casei pentru cei aflați în trecere sau se putea prelungi printr-o suită de gesturi integratoare pentru cei ce doreau să mai rămînă. Existau astfel, pe lîngă datoria sacră a ospitalității, ritualuri care o întrupau cu rigoare, conferindu-i aspectul ceremonial. Le întîlnim în Epopeea lui Ghilgameș, în episoadele acceptării treptate a lui Enkidu ca „prieten al regelui”, dar și printre cele „cinci mari sacrificii” domestice (mahayajña) din literatura brahmanică sau în Odiseea lui Homer, unde numeroase pasaje atestă cultul lui Zeus xenios. Figura fondatoare a lui Avraam este ea însăși legată de itineranță și de filoxenia care prilejuiește revelația de la Mamvri (Geneză, 18). Sînt doar cîteva puncte de plecare pentru a măsura anvergura transversală a temei, în afara căreia avem puține șanse de a înțelege condiția umană. Căci ospitalitatea nu înseamnă o atenție printre altele acordată celuilalt, în special străinului sau călătorului, ci, în același timp, o poruncă divină, o relație esențială cu transcendența care irumpe în istorie sub chipul străinului.

Referindu-se mai ales la cele trei monoteisme „abrahamice”, părintele Scrima propunea în anii ʼ70, așadar mai înainte de explozia studiilor asupra temei, dar pe urmele lui Louis Massignon și, probabil, Charles de Foucauld, tratarea ospitalității ca experiență spirituală și totodată ca o categorie hermeneutică în vederea înțelegerii teologale a diversității religioase. Cursurile sale din Liban ar putea constitui un fapt de istorie religioasă care integrează reflecția asupra alterității, în contexte în care coexistența celor de credințe diferite și riscul conflictelor sînt o realitate cotidiană. Însă nu atît aspectul „reactiv” sau compensatoriu al ospitalității reprezintă partea cea mai interesantă, cît transferarea acestei experiențe concrete a vieții nomade la nivelul general al practicilor spirituale.

Pentru părintele Scrima, totul începe cu semnificația itinerantă a Cincizecimii, adevăratul orizont de sens al creștinismului, cînd Duhul Sfînt este primit de Apostoli în centrul simbolic al revelației – cetatea Ierusalimului – pentru a-i trimite apoi către „plenitudinea infinită a experierii lui Dumnezeu”, pînă la „marginile lumii”, adică pentru a trăi în „ospitalitatea lui Dumnezeu”. Apostolii primesc misiunea și puterea de a parcurge lumea fără a se atașa unui loc, fără să revendice proprietatea asupra unui spațiu, fără a se lăsa prinși de sedentarismul locuirii. Această vocație itinerantă, acest nomadism pneumatologic reprezintă, în gîndirea părintelui Scrima, chipul lăuntric al credinței creștine, impulsul său creator, care funcționează ca un memento față de diferitele forme de sedentarism ale istoriei. În același timp, acest nomadism interior, ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu, constituie și o punte cu celelalte „tradiții ale itineranței”, cu iudaismul și cu islamul.

Într-o astfel de logică, reflectînd relația dintre Hristos înviat și Duhul Sfînt care-L descoperă și-L face prezent, a fi pe cale către și cu Hristos, în perpetuă itineranță spirituală, înseamnă a fi mereu „în stare de ospitalitate”, a avea o permanentă receptivitate față de celălalt, adică a primi și a fi primit. Căci experiența concretă și în egală măsură spirituală a ospitalității nu constă în a face filantropie, după cum spunea C.S. Lewis, ci înainte de toate în a fi primit de cel pe care-l primești în casa ta. Cu alte cuvinte, a fi ospitalier este vocația de a împărtăși cu cel care îți trece pragul condiția de a fi împreună pe cale. Mai există un aspect prezent în episodul teofanic de la Mamvri și foarte însemnat pentru verticala ospitalității: a primi nu e o expresie a superiorității celui ce primește, ci un gest de cinstire a celui care este primit. Pentru că sub chipul străinului e Dumnezeu care se întrevede ca prezență sau ca făgăduință, și în orice caz ca invitație la o fidelitate itinerantă.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.