Ospitalitate
Noroi, foarte mult noroi... La început de martie presa franceză menţiona sosirea contingentului NATO de soldaţi francezi în România, la Mihail Kogălniceanu. „Pe această bază aeriană bătută de toate vînturile, o furtună de zăpadă şi mai peste tot noroi dau o idee despre condiţiile pe care le-au întîmpinat primii soldaţi francezi” (FranceInfo, 7.03.2022). Cîteva imagini ilustrau întinderea de mocirlă pe care şi-au pus materialele şi paşii. Militarii au venit cu containere, corturi, cu cele necesare pentru a organiza o tabără. Poate că aşa prevede regulamentul NATO, anume contingentele deplasate în diferite teritorii să aibă independenţă faţă de dotările locului. Dar trebuia să aducă cu ei şi asfaltul?
Ca cetăţean român mi s-a cam făcut ruşine. Se vorbeşte enorm, în politică şi media, despre NATO care contribuie la apărarea ţării în preajma barbarei agresiuni asupra Ucrainei. Politicienii şi autorităţile reiau, la nesfîrşit, discursul privind soliditatea „flancului de est”, „umbrela NATO”. Cer încă mai multe trupe euroatlantice, „grup de luptă” permanent, întăriri. Cu ce le întîmpinăm noi, solicitanţii pe care trebuie să îi apere? Iar dacă vin întăriri NATO, cum se va descurca statul român, cum se va descurca dl Vasile Dîncu? Deocamdată, declară un responsabil militar francez aflat în teren, „sarcina mea e să organizez viaţa în interiorul taberei, mai ales în tot ceea ce priveşte cazarea, întreţinerea zonei, necesităţi, reparaţii, instalaţii sanitare... Scopul fiind, ţinînd seama de mărirea efectivelor, să avem tot necesarul pentru toată lumea”.
Tot dl Dîncu ne-a asigurat, înainte de începerea războiului din Ucraina, că România e pregătită să primească cinci sute de mii de refugiaţi. Da, refugiaţii au fost primiţi în ţară cu o remarcabilă mobilizare, căldură, eficacitate. Dar covîrşitor a fost, în primă instanţă, efortul voluntarilor. Asociaţii, grupuri organizate pe reţele de socializare, primării locale, mînăstiri, biserici, media, ONG-uri, firme şi mari companii, hoteluri, pensiuni, simpli particulari au ştiut să ofere cam tot ce au nevoie refugiaţii, de la hrană, găzduire și transport la carduri de comunicare, posibilităţi de grădiniţe şi şcoli, asistenţă medicală: în majoritatea cazurilor, ajutor gratuit.
O surprinzătoare mişcare comună s-a manifestat în societatea românească. O largă mişcare de solidaritate, eficientă, rapid organizată. Iată, cred, un bun exerciţiu pregătitor pentru constituirea unei societăţi capabile în viitor – cine ştie? – să-şi definească în mod coerent poziţiile, să interpeleze mai drastic clasa politică şi autorităţile.
E limpede că această spontană mişcare comună reacţionează simpatetic la exemplul Ucrainei eroice, la mobilizarea ei împotriva agresorului. Peste drum de noi, un popor se bate pentru fiinţa şi libertatea lui, inspirat de curajul extraordinarului preşedinte Zelenski. Or, ştim prea bine că ucrainenii nu luptă numai pentru ei. Luptă implicit pentru valorile lumii liberale, democratice împotriva unui dictator care a scăpat din mînă orice hăţ. A primi cu căldură femeile şi copiii refugiaţi e, după mine, un gest de firească recunoştinţă.
Un întreg popor se opune, lîngă noi, dictaturii ruseşti. Alături de armată şi guvernanţi, de civilii luptători, de responsabili administrativi, de populaţie, confesiunile creştine din Ucraina stau şi ele de aceeaşi parte: ortodocşi majoritari, greco-catolici, catolici, protestanţi. Se ştie că ortodocşii ucraineni s-au împărţit după 1990 în Biserica Ortodoxă a Ucrainei, autocefală din 2016, şi cei rămaşi în Biserica Ortodoxă ucraineană, afiliată Patriarhiei Moscovei. Or, agresiunea regimului Putin – susţinută cu avînt de Patriarhul Kiril – le-a stîrnit chiar celor dependenţi de Moscova indignarea faţă de Biserica Rusă adeptă a dictaturii. Mitropolitul Onufrie, şeful Bisericii Ortodoxe ucrainene legate de Moscova, a cerut „încetarea imediată a războiului fratricid”, asemuindu-l cu „repetarea păcatului lui Cain”. Un grup de preoţi şi diaconi ai acestei Biserici au anunţat că, la cererea credincioşilor, nu-l vor mai pomeni la slujbe pe Patriarhul Moscovei (Ouest France, 4.03.2022). „Minciuna e un păcat grav şi puterea rusă a minţit... declarînd că nu va ataca. Mulţi dintre noi am crezut-o. Iată de ce invazia e un act de trădare care a distrus orice formă de încredere”, spune purtătorul de cuvînt al Bisericii ucrainene dependente de Patriarhia Moscovei, Părintele Nikolai Danilevici de la milenara Lavră a Peşterilor din Kiev (France24, 7.03.2022). „Ne rugăm pentru armata noastră, ne rugăm pentru poporul nostru, pentru că sîntem un popor, sîntem o naţiune”, spune preotul unei mici localităţi ucrainene, reacţionînd împotriva pretenţiilor lui Putin care îi socoteşte pe ucraineni proprietate rusească. Sînt de salutat aici declaraţia Patriarhului Daniel privind atacul Rusiei asupra unui stat suveran şi condamnarea aspră a patriarhului Kiril de către purtătorul de cuvînt al Bisericii Ortodoxe Române.
Sîrbii lui Miloşevici se voiau stăpîni pe Kosovo. Acolo a avut loc bătălia de la Cîmpia Mierlei care a fost folosită pentru a le hrăni, mitic, ultranaţionalismul. Putin vrea ascendent asupra Kievului, primul centru politic din istoria celor trei ramuri ruse, unde, în secolul X, prinţul Vladimir a primit de la Bizanţ creştinismul. Putin e posedat de un mit imperial fantasmatic şi brutal, alimentat cu precedente ţariste şi sovietice de cizmă prepotentă. Pravoslavnicul Kiril îi ţine hang religios: „Domnul să aibă în pază pămîntul rus din care fac parte astăzi [s.m., A.M.] Rusia, Ucraina, Belarus!”. Pămînt şi oameni „de pămînt”, supuşi, uniformi, maleabili faţă de propaganda dictaturii, din a căror magmă să-şi încarneze mitul: acesta e proiectul Putin. Dar, astăzi, ucrainenii nu vor să fie înghiţiţi în acest proiect. Preferă celălalt regim, bazat pe demnitatea persoanei şi a popoarelor, pe libertatea lor. Luptă pentru el.
S-a spus pe drept cuvînt că agresiunea lui Putin a dus la rezultate opuse faţă de obiectivele lui. Ucraina nu e supusă, ci dîrz ofensivă împotriva agresiunii. Occidentul nu e divizat, ci şi-a mărit coeziunea şi ajutoarele împotriva dictaturii lui Putin. NATO nu s-a îndepărtat, ci şi-a întărit prezenţa în apropierea graniţelor Rusiei. Uniunea Europeană e posibil să se întindă, prin Ucraina, Republica Moldova şi Georgia, mult dincolo de ceea ce era previzibil înainte de conflict. Pentru apartenenţa la lumea liberal democratică, Ucraina luptă cu preţul vieţii unor militari și civili, al unor comunităţi asediate sau dislocate. Iar acolo, pluralismul creştin nu creează tensiuni, ci solidaritate împotriva agresorului.
A-i primi cu căldură pe refugiaţi e, după mine, nu doar un gest de umanitate. E un semn de recunoaştere a lecţiei de curaj pe care o dă Ucraina.
11 martie 2022
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.