Ortodoxie şi corupţie

Note social-teologice

Deja în urmă cu peste un deceniu m-am confruntat cu o întrebare la care încerc să dau și azi un răspuns convingător. Cu riscul de a mă repeta: cum poate fi o țară majoritar religioasă și majoritar coruptă în același timp?

Înainte de a creiona un răspuns – mai precis, o explicație –, cîteva cuvinte despre asemenea tematizări paușale. Banală, dar nu mai puțin adevărată, generalizarea este cea mai periculoasă formă de suspendare a simțului de observație. Punîndu-i pe toți la un loc, scapi pentru moment de efortul distincțiilor, de corvoada nuanțelor, de oboseala particularităților și, în cele din urmă, de propria responsabilitate. Dacă toți sînt așa cum par și cum spui, ce poți face tu, un singur și simplu individ? Nu ai decît soluția resemnării: „ca la noi la nimenea“, „trăim în România“, „mai rău nu se poate“ și alte asemenea afirmații cu tîlc aparent din care rezultă că te afli printre cei care sînt, de fapt, naufragiați pe o insulă de a cărei populație se delimitează strict.

Generalizările în materie confesională sînt și mai grave. Ele întrețin imagini false, alimentează frica sau, dimpotrivă, încurajează superioritatea obraznică. Sigur, în clișee, cum se știe, se ascund părți de adevăr, problema constînd tocmai în absolutizarea fragmentului și prezentarea lui pe post de întreg. În cazul de față, plecînd de la mafia italiană sau de la realitățile latino-americane, am putea afirma senin că, iată, catolicismul coabitează de minune cu crima organizată și corupția, ca să nu mai vorbim de pedofilie. La fel, ținînd cont de realizarea profitului nu doar prin plusvaloarea tehnologică, dar mai cu seamă prin speculația de tip financiar sau prin exploatarea diferențelor de preț pe piața muncii, prosperitatea protestantismului apare mai mult decît suspectă.

Revenind la ortodoxie, abordarea realităților sociale din țările în care aceasta este majoritară suferă, de regulă, de două defecte metodologice. Primul: tentația de a transfera în Orient istoria eclezială din Occident. Așa ajunge un ortodox să fie acuzat de practica Inchiziției, evident pe baza vorbei parabiblice „crede și nu cerceta“ (sic!). La fel, în cazul relației Biserică-stat, oricum complexă și fluctuantă, în Bizanț și după aceea, ortodoxiei îi este imputat un imaginar cezaropapism practicat însă de emisfera latină. Al doilea: parcursul cultural diferit de Apus al Bisericii de Răsărit este interpretat aproape exclusiv în cheia unei întîrzieri, a unui deficit. Pe scurt, sincronizarea este văzută drept ideal, în timp de bogăția de expresii ajunge un impediment.

Acum, legat de constatarea obiectivă a unei permisivități sporite față de încălcarea legii la nivel social, să facem distincția de cantitate, dar și de calitate între marea corupție și corupția de subzistență, ca să mă exprim astfel. Sursa lor comună este însuși statul, nu Biserica! Marea corupție rămîne apanajul unei categorii speciale, să faci averi fabuloase pe bani publici nefiind la îndemîna oricui. Ceea ce noi vedem pe stradă și în subsistemele statului – de la plicul pentru doctor la meditațiile private – reprezintă captivitatea cotidiană a cetățeanului lipsit de alternative reale. Or, statul de azi, moștenitor al celui comunist, s-a deschis cu greu spre inițiativa privată în medicină sau învățămînt, continuînd să cultive o mentalitate de monopol.

Ce ar putea face Biserica Ortodoxă? Cel puțin două lucruri. Primul: să practice transparența propriului buget, arătînd cît vine de la stat, cît de la credincioși, cît din propriile activități economice și pe ce se cheltuiesc banii. Mitropolitul Bartolomeu, de fericită memorie, publica anual această sinteză financiară în ziarul eparhial de la Cluj. Al doilea: să vorbească mai apăsat despre virtuțile evanghelice care, traduse social, ar da un imbold etic de care, în mod evident, avem nevoie. Și nu pentru că am fi cu toții potențiali hoți, ci tocmai pentru că nu sîntem așa. Apelul la cinste are și un rol preventiv. Adică ne ține mintea trează în fața ispitelor de tot felul în care putem cădea. La urma urmelor, pînă și Mîntuitorul Hristos a trebuit, pe Muntele Carantaniei, să facă față unor propuneri profund corupte.

 Radu Preda este profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.

Foto: Andrei Ivan