Originea regilor magi

Balaam e, în Biblie (Numeri 22-24), un personaj alcătuit din contraste, straniu, paradoxal. E un mag dintre caldeeni? Un ghicitor în stele? Un vrăjitor malefic? Sau e un prezicător veridic? Un instrument divin? Origen, care i-a dedicat opt dintre cele douăzeci şi opt de Omilii la Numeri, insistă asupra caracterului său dual. Scriptura, spune el, dă asupra lui Balaam indicaţii opuse, menţionează aspecte contradictorii care fac dificilă o judecată tranşantă asupra personajului. Balaam e descumpănitor, „atopic”. În primul rînd e un străin faţă de poporul pe care Moise îl călăuzeşte. Vine „din Mesopotamia, din munţii dinspre răsărit”, ţinut care, pentru lumea biblică, e spaţiul emblematic al cunoaşterii date prin mijlocirea stelelor. Chemat de regele Madianului să blesteme poporul lui Israel, Balaam îl binecuvîntează. Mai mult, îl exaltă în pasaje de înaltă poezie, îi prezice destinul strălucit în faţa Domnului, în dialog cu El. Pentru unii interpreţi creştini (Origen, Eusebiu al Cezereei, Ioan Gură de Aur), cuvintele lui anunţă mesajul creştin care va lărgi dincolo de orice margini chemarea oamenilor la întîlnirea cu Dumnezeu.

Şi totuşi, Balaam e un străin. Aparţine unei tradiţii deosebite de cea ebraică şi de cea creştină. Vine din afara lumii pe care cele două tradiţii o vor modela. Or, deşi e astfel, Scriptura îl prezintă ca pe un interlocutor al lui Dumnezeu, unul căruia El i se adresează direct, fără mijlocire, fără distanţă, fără echivoc, fără pompa unui suveran îndepărtat. Paradoxal, străin, Balaam e, în Biblie, un personaj care ne spune ceva despre pluralitatea tradiţiilor spirituale, despre căile pe care divinul se adresează oamenilor.

În primul rînd, Domnul însuşi se poartă, faţă de Balaam, paradoxal. Îl opreşte să răspundă la solicitarea de blestem; apoi, cînd solicitarea se repetă, îi dă voie să se ducă la altarele madianiţilor, însă îl angajează să rostească doar cuvintele pe care El i le va pune în gură. Cînd, urmînd învoirea care i s-a dat, Balaam porneşte la drum, îngerul Domnului i se pune împotrivă, e gata să-l zdrobească. Cînd ochii i se deschid spre vederea îngerului şi vrea să se retragă, capătă iarăşi misiunea să meargă şi să spună în faţa madianiţilor cuvintele divine.

Dumnezeu se poartă aşadar cu Balaam într-un fel aparte. Îl tratează aşa cum face cu un apropiat, pe care îl descumpăneşte, îl contrariază, îl hărţuieşte, îl prinde într-un joc al înţelegerii mereu de relansat, de adîncit. În fond, termenii Scripturii nu-l califică pe Balaam nici drept „cititor în stele”, nici drept mag ori prezicător „păgîn”. El nu apare drept voce a unei cunoaşteri indirecte, mijlocite de limbajul astrelor, de semnele divine încifrate pe pînza lumii. Nu. Cînd mesagerii Madianului sosesc prima oară să-l cheme la blestemare, pe dată intervine şi Dumnezeu cu tonul familiar al unui vecin superior, venit după veşti. „Dumnezeu a venit la Balaam şi i-a zis: ce-i cu oamenii aceştia la tine?” (Num. 22, 9). Pe deasupra, observă Origen, Balaam e unul dintre puţinele personaje biblice peste care se spune că vine Duhul Domnului (Num. 23, 6 şi 24, 2). Doar despre David (I Regi 16, 13) şi, trecător, despre Saul (I Regi 19, 23) se spune astfel în Vechiul Testament.

Străin cu care Dumnezeu vorbeşte de aproape, peste care pune Duhul Său, Balaam poate fi asociat, prin aceste trăsături, altor personaje nesituate „canonic”, neîncadrate într-o tradiţie instituită sau istoric recunoscută drept cale spre divin. Aşa e, în Biblie, Melchisedec; aşa e Enoh. Aşa e „binecredinciosul lui Dumnezeu”, hanif, termen cu care Coranul îl desemnează pe Avraam. Prin ei, Textele sacre sugerează adresarea universală a lui Dumnezeu care îşi află pretutindeni interlocutori, prieteni, receptori aparte. Prin astfel de personaje ni se aminteşte că suflul Duhului nu admite limite, că respiraţia lui fără oprelişti critică tentaţia oricărei religii de a se instala în conture formale închise, că respinge pretenţia de posesiune exclusivă asupra Lui. Ni se aduce aminte astfel că sedentaritatea nu se potriveşte credinţei, că natura ei e itineranţă spre sens şi mai mult sens al lui Dumnezeu.

Într-unul dintre „poemele” lui de binecuvîntare, Balaam spune: „Cît sînt de frumoase casele tale, Iacob, corturile tale, Israel!” (Num. 24, 5-6). În cele două nume ale patriarhului, Origen citeşte tocmai deosebirea între practicarea „sedentară”, fie ea şi cuviincioasă, a religiei – căci „casa e lucru întemeiat, stabil, închis între limite fixe” – şi condiţia înaintării. „Limitele fixe” ale casei sînt înlocuite atunci de „limite mobilizatoare”, transparente: ele devin „corturi” care vorbesc despre popasuri scurte, despre starea însăşi a călătoriei, despre privirea care trece dincolo de frontiere, spre zenitul divin.

Balaam e cineva care vede dincolo de graniţele propriei tradiţii, în ce pot ele avea opac. El priveşte „de mai sus” decît ele, sesizează alte locuri ale revelaţiei: „de pe vîrful munţilor îl voi vedea pe Israel, de pe dealuri îl voi privi”, spune (Num. 23, 9). E un „om care vede cu adevărat, care aude cuvintele lui Dumnezeu” (Num. 24, 4). Dacă, fiind caldeean, înţelege semnele şi limbajul astrelor, ele nu sînt decît grafia sensibilă a unor cuvinte divine pe care le aude direct. În strălucirea anumitor stele ştie să citească anunţul revelaţiilor divine. „O stea va răsări din Iacob, un om se va ridica din Israel“ (Num. 24, 17), intonează el. În interpretarea rabinilor, ca şi a autorilor creştini, e vorba despre o vestire mesianică. Pentru primii, steaua e semnul domniei restauratoare a lui David. Pentru Părinţii creştini, steaua îl vesteşte pe Christos sau chiar semnifică Logosul divin, strălucind în lume prin întrupare (cf. Gilles Dorival şi Mihai Moraru, note la Numeri, în Septuaginta, vol. I., coordonat de C. Bădiliţă, Fr. Băltăceanu, M. Broşteanu şi D. Sluşanschi, Colegiul Noua Europă – Polirom, 2004, unde sînt menţionate şi interpretările ambigue sau apăsat negative ale personajului). Legat de acest pasaj, Origen îşi îngăduie chiar să spună că sensul stelei descifrat de Balaam s-a păstrat în ştiinţa caldeeană a citirii cerului. Regii magi, sosiţi din Răsărit la naşterea lui Christos, ar fi urmaşii lui în această cunoaştere, l-ar avea drept învăţător şi maestru. Şi Balaam, şi discipolii lui sînt cuprinşi, ca personaje-sensuri, în scenariul sacru al Naşterii lui Christos. Ba chiar apar cu toţii într-o figurare a Naşterii din catacombele romane.

Întruparea pune, cu ton înalt, tema universalităţii: universalitatea radiaţiei christice, care se comunică fără hotar. Şi ne îndreaptă totodată atenţia asupra acelora care, „străini” de construirea istorică a creştinismului, ştiu să recunoască strălucirea Logosului, să-i celebreze pretutindeni manifestările. La sfîrşitul vieţii, în Retractationes (I, 12, 3), Augustin avea cuvinte clare privind această universalitate: „Realitatea însăşi a ceea ce se numeşte religie creştină a existat la cei vechi. Ea nu a lipsit de la începutul neamului omenesc pînă la venirea lui Christos în trup, atunci cînd adevărata religie, care existase şi înainte, a început să fie numită creştină”.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.