Orientul inflamat

Războiul din Liban va număra mai puţine victime decît orice tsunami. Natura e nedepăşită în materie de catastrofe. Dar asta nu înseamnă că situaţia din Orientul Mijlociu e acceptabilă, chiar dacă lumea europeană pleacă în vacanţă liniştită, de parcă nenorocirea nu s-ar consuma la porţile noastre. Am fost nu de mult în Liban, descoperind o societate unde labirintul etnico-religios generează, inevitabil, un foarte complicat puzzle politic. O ţară care izbutise să şteargă urmele deceniilor de război civil, să gestioneze ambiguităţile de după retragerea trupelor siriene, să coabiteze cu fieful sudic dominat de Hezbollah, sperînd totodată că independenţa va antrena renaşterea economică şi păstrarea societăţii pe linie democratică. Beirutul părea intrat într-un sezon primăvăratec. Turiştii - atraşi de anticele situri elenistice sau feniciene, ca şi de frumuseţile naturale - începeau să revină, ca semn că situaţia s-a normalizat. Era o bucurie să constaţi că singurul stat medio-oriental, unde creştinii şi musulmanii au stabilit finalmente o formulă de coexistenţă, îşi regăseşte vocaţia moderat prooccidentală, de sorginte culturală franceză. Cu două luni în urmă, Libanul trăia încă sub "efectul Hariri". Acum, el este iarăşi un teritoriu devastat, unde nimeni - începînd cu străinii, puşi pe fugă, şi terminînd cu populaţia civilă, pusă la zid - nu mai poate miza pe siguranţa propriei vieţi. Am văzut deja cît de neconvins au reacţionat puternicii lumii (la reuniunea G8 de la Sankt Petersburg şi apoi la Roma), iar acum putem cel mult aştepta o rezoluţie a Consiliului de Securitate care să fundamenteze juridic eventuala staţionare a unor forţe internaţionale în zona de conflict. Nenorocirea e sporită de faptul că, în situaţia prezentă, fiecare dintre părţi nu are decît de pierdut. Israelul, care va fi înţeles eşecul politicii sale de retragere unilaterală (şi greşeala de a delegitima aprioric Guvernul Hamas), are, într-adevăr, dreptul de a se apăra. Din nefericire, puterea sa militară îi poate garanta victorii punctuale - cum ar fi distrugerea bazei logistice a Hezbollah - fără să-i ofere însă condiţiile unei păci durabile. E clar că, pînă la înfiinţarea unui stat palestinian demn de acest nume, ura statelor arabe (şi a musulmanilor în general) faţă de Eretz Israel nu se va diminua, ci se va alimenta - primitiv sau demagogic -, întărind, pretutindeni, condiţiile existente. Departe de a îndrepta ceva pe fond, actualul război e scînteia care poate provoca explozia întregii zone de instabilitate pe care un analist american o desemna drept "Balcanii Eurasiei". Nu doar statele din vecinătate - Iranul şi Siria - s-ar putea implica în agravarea conflictului, ci şi ţările musulmane din Asia Centrală, secondate psihologic de comunităţile islamice din interiorul Uniunii Europene. Ca români, trăim empatic drama acestei confruntări, de vreme ce avem originari din România şi în Israel, şi în Liban, unde 40% din populaţie este creştină. Fireşte că sîntem prea slabi pentru a juca un rol important în negocierile privind stoparea ostilităţilor şi reluarea, pe cît posibil, a procesului de pace, în acord cu Foaia de Parcurs agreată de comunitatea internaţională. Cu deplină modestie, e totuşi de datoria noastră să urmărim atent evoluţiile regionale, să facem declaraţii politice ferm echilibrate şi să nu pierdem din vedere dimensiunea monoteistă - singurul element care îi uneşte pe beligeranţi în adîncul acestei drame fratricide. Cunosc, din interior, preocuparea diplomaţiei noastre în faţa degradării situaţiei medio-orientale, însă n-am notat vreo reacţie din partea Bisericii Ortodoxe Române. Pier sub ochii noştri şi creştini - catolici, maroniţi sau ortodocşi: n-ar fi cumva normal să ne solidarizăm şi cu aceştia? Nu există, fireşte, "morţi buni" şi morţi care şi-au meritat sfîrşitul. Civilii ar trebui protejaţi ca atare, indiferent de aparteneţa lor etnică sau confesională. Mi s-ar părea normal ca BOR să participe moralmente la acest tragic episod din viaţa Orientului de unde am primit - cîndva şi pentru totdeauna - lumina lui Iisus Hristos.