Omul providențial
Cunoașteți, desigur, vechea dispută filozofică despre „agentul“ istoriei: personalitățile sau masele largi, populare? Marxismul a insistat pe rolul maselor, pe care le-a și îndobitocit, pentru a le confirma existența. Eu, unul, cred că istoria e o combinație între idei care produc urmări, personalități care-și găsesc un context ascensional și emoții colective dominate de iraționalitatea unor narațiuni salvaționiste. Gîndirea – și, respectiv, succesul anumitor concepte – favorizează apariția unor lideri care par să știe direcția, în vreme ce mulțimile urmează „calea“, înainte de a-i cunoaște, indiferent de cost, fundăturile. Tocmai acest joc colectiv-individual cu iluziile (despre o lume mai bună și mai dreaptă) asigură tragismul umanității în timp. Tot din el pornește și latura comică a somptuoaselor noastre escrocherii ideologice și caracterul finalmente derizoriu al puterii lumești. Asta nu înseamnă că nu există evoluție socială și progres moral, ci doar că ele sînt cernute prin sita utopiei dezvrăjite: dacă am fi înțelepți și realiști, am evita costurile exagerate și am raționaliza relația dintre noi și necunoscutul viitorului. Nu sîntem, sau nu sîntem îndeajuns, așa că ne putem aștepta la repetarea ciclică a fanteziilor bine intenționate care ne asigură accesul periodic la infern.
Oricît de grandioase ar fi (mai ales retrospectiv), erorile noastre de judecată și apreciere au o singură scuză: ilustrează libertatea noastră constitutivă. Căci asta instituie păcatul originar: dreptul de a te înșela. În societatea noastră lipsesc multe, firește, dar nu și lenea comunitară menită să susțină mitul Omului Providențial. Dacă validăm discursul muzeografic asumat în anii ’90 de către Horia Bernea (fiul unui reputat sociolog și etnolog din Școala lui Gusti), reconstituim societatea rurală tradițională în jurul axului său creștin. Un creștinism iliterat, amestecat cu reminiscențe păgîne, populat cu superstiții și reflexe magice, dar clar hristocentric. Hristos pe Cruce, în troițe de la marginea drumurilor sau în icoane pe sticlă, ori Crucea însăși – disimulată în țesături, ornamente și tîmplărie casnică – explică perfect autoidentificarea sentimentală a obștii țărănești cu teodrama nou-testamentară. Țăranul acela generic (precum și cel concret ipostaziat, după regiuni și epoci) nu aștepta nici dreptate pămîntească, nici apărare eficientă: vedea mereu doar exploatare, injustiție și violență. Și rămînea sărac, fără carte, fără avocați, fără scut și sabie. După secole de stagnare într-o condiție servilă, foarte vulnerabilă, era inevitabilă raportarea lui la Domnul Țării ca la trimisul lui Dumnezeu. Cam acesta a fost contextul socio-cultural și politic în care s-a produs stereotipul voievodal-mesianic din pricina căruia am fost atît de permeabili la dictatură. Prima literatură modernă, cea patriotică, din secolul al XIX-lea, a prelucrat nu doar defetismul mioritic și poporanismul sentimental, ci și acest clișeu al Omului Providențial, care rezolvă tot, legînd cerul și pămîntul, într-un efort de redempțiune miraculoasă.
Și vulgata naționalistă a istoriografiei noastre a consolidat ideea că tot ce contează e Omul Providențial: masele sînt opace, amorfe. Singura lor șansă e aceea de a urma, instinctiv, sau printr-o iluminare subită, instrucțiunile de parcurs formulate de Cel Ales. Privesc de la distanță scena politică postcomunistă și nu pot decît să constat persistența acestui mod de gîndire colectivă. Dincolo de ciclurile electorale și de perindarea figuranților de serviciu, o singură schemă rezistă: idolatrizăm o persoană, cu gîndul că ea va opera minuni, după care recădem în iadul nemulțumirii dezbinate, pentru că ea nu ne-a mîntuit de necazuri, lipsuri, scăderi și eșecuri. Cerem perfecțiunea de la o persoană pe care n-o cîntărim în prealabil, după o trivială fișă a postului: cine e, ce știe, ce a făcut deja, ce ar putea face cu adevărat. Cei care se ocupă cu „interesul național“ n-au mult de lucru pentru a electriza masele în jurul unui produs calp, ambalat mitologic. Oricine poate deveni orice, cu condiția să ne garanteze, mai apoi, luxul masochist al deșteptării tardive.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.