Omul lăuntric

Sursa oricărei reflecții despre omul lăuntric în orizontul creştinismului se află în trei epistole ale Sfîntului Pavel: Romani (7, 22), Efeseni (3, 16) şi 2 Corinteni (4, 16). Mai întîi, expresia apare într-un pasaj care pune în lumină paradoxul fiinţei umane căzute. Existenţa sa este efectul unei tensiuni survenite în raport cu legea lui Dumnezeu. Omul lăuntric şi membrele semnifică două adeziuni ireconciliabile care fac din unitatea umană spaţiul contradicţiei şi al unei profunde indecizii. Conflictul are loc la nivelul relaţiei dintre voinţă şi acţiune: omul vrea binele, id est legea lui Dumnezeu, dar nu îl urmează; în acelaşi timp, comite răul pe care însă îl urăşte. Omul lăuntric reprezintă voinţa care recunoaşte ca fiind bună legea lui Dumnezeu, dar care nu are capacitatea de a-şi exprima înţelegerea. Autonomia de care beneficiază rămîne complet ineficientă în faţa fecundităţii omului trupesc sau carnal, rod al seducţiei păcatului (Rom. 7, 11). Carnea sintetizează în limbajul paulin aspectele pe care le îmbracă existenţa umană ca efect al faptului de a fi sălăşluită de păcat şi lipsită de bine (Rom. 7, 17-18). Ea nu este doar chipul vizibil al sclaviei omului, ci cuprinde şi expresiile interioare ale nesupunerii faţă de legea divină. Însă omul carnal, stăpîn peste membrele corpului ca agenţi ai vizibilului, nu şi-a instaurat dominaţia asupra integralității umanului. Dimpotrivă, el poartă o luptă cu mintea sau intelectul, sediu al unei chemări care se manifestă doar ca recunoaştere pasivă a legii divine. Conflictul la care participă omul lăuntric, cunoscînd legea, dar neavînd harul, nu are loc între două părţi distincte ale unei singure fiinţe, ci între o înclinaţie dobîndită (carnală), care nu îşi află sursa în corp, deşi îl locuieşte (Rom. 6, 11) şi îi aduce moartea, şi o vocaţie sufocată de nedreptatea primeia.

Ca „om tainic al inimii”, omul lăuntric este spaţiul unei rezistenţe de adîncime, al tăcerii invizibilului care nu dă curs larmei vizibilului şi devine astfel copărtaş la înnoirea făpturii prin Duhul Sfînt. Acest proces este efectul unui act donator care constă în locuirea lui Hristos în inimă, prin credinţă, ceea ce va face cu putinţă cunoaşterea iubirii lui Hristos, care depăşeşte orice altă cunoaştere. Împlinirii acestei „transformări spirituale a minţii” (Efes. 4, 23), prin care se face trecerea de la omul cel vechi la omul cel nou, „creat după Dumnezeu în dreptatea şi sfinţenia care vin de la adevăr” (Efes. 4, 24), îi corespunde primirea plenitudinii divine (Efes. 3, 19). Prin acţiunea Duhului, în omul lăuntric se naşte şi se parcurge traiectoria recuceririi proximităţii divine, al cărei moment crucial, în toate sensurile, este intercesiunea hristică (Efes. 2, 13 şi 18). Epistola către Efeseni păstrează esenţialul din semnificaţia omului lăuntric întîlnită mai înainte: el este, de această dată, în identitate explicită cu inima (Efes. 3, 17), locul înţelegerii spirituale, al comuniunii cu Dumnezeu. Dar dacă în Rom. 7, 22 plasarea agonală îi punea în lumină doar capacitatea de rezistenţă ca urmă a unei reale apropieri de divinitate, aici omul lăuntric apare cu toată claritatea ca spaţiu al trecerii de la întuneric la lumină (Efes. 5, 8), ca participant la procesul regenerator. Acolo înfrunta sclavia păcatului, aici se bucură de splendoarea libertăţii.

Cel de-al treilea context (2 Cor. 4, 16) readuce în prim plan o relaţie opozitivă. Omul exterior este supus degradării în urma agresiunilor mundane: în felul său de a fi mijeşte ruina. Dimpotrivă, omul lăuntric se pregăteşte, parcurgînd cotidian un traseu înnoitor, pentru o eternitate glorioasă. Relaţia dintre cei doi e una de locuire: omul exterior este un dat al locuirii terestre, corporale, în afara celei adevărate, departe de Dumnezeu, pe cînd omul lăuntric conţine promisiunea locuirii în proximitatea divinităţii. Nu este detectabilă aici nici o urmă de dualism, sensul autentic al existenţei fiind clădit împreună cu omul exterior, care nu înseamnă doar corpul, acest „cort” fragil, ci umanitatea vizibilă, supusă timpului şi oferită privirii.

(fragment revizuit din Homo interior. Între metafizică și mistică speculativă, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Philosophia XLV, 2/2000, pp. 29-50)