Oglinda mîntuirii

27 aprilie 2016   DIN POLUL PLUS

După Susan Sontag, „cel mai durabil triumf al fotografiei constă în aptitudinea sa de a descoperi frumusețea în umilitate, în cele neînsemnate și decrepite“. Fotografia înfrumusețează și ceea ce ni se pare îndeobște urît. Lentila obiectivului implică o abordare prin distanțare, dar și un decupaj pictural. Tot ceea ce mintea noastră „pune în ramă“ are o demnitate estetică, un soi de vibrație exemplară. Pentru că imaginea, odată fixată, redată și reprodusă, nu mai face parte din realitatea brută. Ea devine sediul unei operațiuni de semnificare, adică suportul unui sens care se expune, „predicînd“ un anumit mesaj. Și care poate fi „mesajul“ oricărei fotografii, dacă nu însăși posibilitatea întrupării sale? Odată ce imaginea trece din realitatea fizică pe retină și, mai apoi, în realitatea secundă a oglindirii, ea deschide o lume unde transcendența poate fi întruchipată. De aceea cred că fotografia s-a născut în lumea creștină, în civilizația bazată pe întruparea Cuvîntului, reprezentabilitatea divinului și pe natura cumva picturală a cosmosului. Există în succesiunea Întrupării un regim specific al imaginii și el a instituit permisiunea, mai întîi teologică, de a re-reprezenta orice registru ontic.

Drama pascală a lui Iisus Hristos, așa cum apare ea în narațiunea evanghelică sau în filmografia post-pasoliniană a Patimilor (de la Zeffirelli la Mel Brooks), a fost, încă din arta paleocreștină, o sursă aproape fotografică de transfigurare a urîtului pe care natura umană decăzută îl produce. Prin posibilitatea de a-L compune fizic pe Hristos, prin curajul și nevoia de a-I atribui o fizionomie, grotescul torționarilor Săi se sublimează, asemenea materiei negre din operațiunile alchimice. Blîndețea sacrificială a Domnului copleșește schimonosita figură a călăilor Săi. De la maeștrii bizantini și cei ai proto-Renașterii toscane, pînă la naturalismul unui Grünewald, via Crucis ni se arată ca un film, ca o suită de fotograme. Nu sîntem lăsați, precum în monoteismele iconoclaste, să ne imaginăm scenele respective, cu acea fatală imprecizie a fanteziei vizuale. Sîntem, dimpotrivă, invitați să contemplăm supliciul hristic asemenea unui tablou de supremă noblețe cromatică. Cum spuneam, această posibilitate derivă din faptul întrupării divinului. Un Dumnezeu făcut om este reprezentabil, iar suferința Sa ni se adresează vizual, ca într-un teatru soteriologic. Așa cum fotografia îndeplinește o funcție memorială (fiind un soi de „piedică în calea uitării“), tot astfel, iconografia Răstignirii și Învierii are o vocație anamnezică: re-prezentarea devine un nou prezent al clipei menționate, un memento sensibil, o dovadă inatacabilă de veracitate.

Firește că picturalizarea conținutului evanghelic n-a fost niciodată rigid canonizată: istoricii de artă știu că existau evoluții sau diferențe de școală pînă și în epoca aparent imuabilă a icoanelor bizantine. Artiștii se întrec să purifice scenele, să le confere exemplaritatea morală a frumosului desăvîrșit. Pictura și mai apoi filmul colaborează la o reconstituire estetică expiatorie. Pietatea și talentul își potențează reciproc dorința de magnifiere a pătimirii mîntuitoare. În fond, de reușita tabloului, icoanei sau a fotogramei cinematografice pare să depindă soarta in aeternum a meșteșugarului. Nici un alt subiect nu indică mai fidel „răsturnarea valorilor“: smerenia care exaltă, mizeria care limpezește, kenoza care glorifică. Așa îmi explic faptul că tema Răstignirii persistă în pictura modernă, de mult (și adesea manifest) ruptă de tradiția creștină. O regăsim la Chagall, Dalí, Mapplethorpe, Marcus Reichert și atîția alții. Văzul rămîne simțul certitudinii. El asigură, explică, descoperă, în vreme ce-și pune în operă medierile și garanțiile empirice. E drept că Iisus cel Înviat le spune ucenicilor: „fericiți cei ce n-au văzut și au crezut“ (Ioan, 20, 29), iar „credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute“ (Evrei, 11, 1)… Să fie dorința noastră de a vedea semnul că nu credem îndeajuns?

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.

Mai multe