Ofuri

Mă doare inima cînd văd imaginea BOR în presa românească. Scandaluri cu pseudo-monahi sadici, trecuţi de pragul crimei. Fotografii cu hidoase "hoteluri" unde prostul gust se îmbină armonios cu neruşinarea de a folosi evanghelicul "ban al văduvei" pentru scopuri francamente lucrative. Numeroase cazuri de simonie măsoară (smintitor) iubirea de arginţi "de la vlădică la opincă": se vînd parohii, posturi în cancelarii sau titluri doctorale. Exemple de penibilă politizare, bazate pe osanale, peşcheşuri, aranjamente de sprijin electoral şi găzduiri sardanapalice. Nici pînă azi nu s-au clarificat "participările" confesionale din pompos-numita Bancă Internaţională a Religiilor care a dispărut de pe radare dimpreună cu amplul său cortegiu de operaţiuni dubioase. Cutare ierarh e persiflat pe teme "pidosnice", iar împricinatul tace mîlc, arătîndu-şi nesfîrşita smerenie... Altuia i se numără copiii sau măcar apucăturile excesiv de virile. Avem cazuri de oameni care acaparează funcţii, căutînd cu forţa un prestigiu pe care simpla posesiune a harului nu li-l poate, după ei, garanta. Periodic sînt scoase din dulapul memoriei colective diferite schelete din vremea comunismului, cînd X făcea, pe cînd Y desfăcea... Nici dinspre CNSAS n-au lipsit dezvăluirile cu jumătate de gură, şoaptele infamante ori acuzaţiile "prelinse", terifiant, pe hîrtia de ziar. Pe scurt, numai rele. Tabăra pioasă îmi va aminti că presa culege numai seminţele de scandal, pe care le seamănă furtunos, pînă cînd clocotesc de veninul excepţiei uşor generalizabile. Acelaşi lucru se poate spune şi despre alte tagme stimabile, precum aceea a medicilor, care pătimesc similar, săracii, de pe urma supramediatizării unor derapaje izolate. Sînt de acord că presa, căutătoare de audienţă, preferă să expună nu atît piscurile duhovniceşti sau reuşitele laborioase, cît defecţiunile savuroase, anomaliile de bîlci, stările conflictuale şi prăbuşirile în derizoriu. Dar nici faptele pe care le-am inventariat nu pot fi şterse cu buretele indulgenţei. Ele există, se acumulează, generează clişee greu demontabile şi repulsii cu efect laicizant. Cine are dreptate? Cred o dată mai mult că adevărul trebuie căutat undeva la mijlocul distanţei dintre angelism şi demonizare. Biserica (dacă prin ea înţelegem, reducţionist, corpul sinodal) a progresat pe partea de comunicare şi relaţii publice, dar nu atît cît să poată preveni, printr-o informare timpurie, răstălmăcirile din media. Luaţi de pildă ultimul "caz" clamoros: bătălia pentru succesiunea lui Antonie Plămădeală. În loc să umple un gol adîncit prin îndelungata maladie a defunctului, BOR a reuşit să facă iarăşi "pagina 1" a cotidienelor, inspirînd ştiri & comentarii despre divizarea Mitropoliei Ardealului, despre manerele "bizantine" petrecute în culise şi despre mutările de şahist pe care pretendenţii la tronul patriarhal le vor fi provocat spre a se apropia (prin promovarea celui mai slab candidat) de obsedantul lor obiectiv. Ce i-ar fi costat pe actorii acestei noi psihodrame bisericeşti să comunice din vreme cu presa, pentru a-şi explica în detaliu mizele, intenţiile şi propunerile, fie acestea cuminţi sau neobişnuite? Contratimpul a iscat iarăşi neînţelegeri, iar opinia publică a rămas cu impresia că asistă la o gherilă ecleziastică lipsită de orice bun-simţ. E drept şi altceva: nu avem jurnalişti specializaţi în chestiuni religioase decît dacă-i numărăm pe degetele unei singure mîini. Şi nici măcar puţinii "chemaţi" nu sînt întotdeauna imparţiali: unii atacă Biserica majoritară pe o agendă heterodoxă, în timp ce alţii se documentează precar, bazîndu-se pe "acumulări" de mult anacronice. În faţa restului (format din sutele de ageamii care-şi dau cu părerea), nu poţi decît dispera cînd îi observi bîlbîiala terminologică, aproximaţiile doctrinare şi tonul peremptoriu pe care numai ignoranţa desăvîrşită îl poate modula. Multe ne mai iartă Dumnezeu!