Ocoliţi turma

Celor mulţi li se cer multe, pe cînd aleşilor li se recomandă selecţia. Patericul egiptean (colecţia sistematică, X, 179, SC, 474, pp. 130-131) conţine următoarea apoftegmă: "Un frate i-a cerut unui avva: dă-mi un (sfat) practic". Bătrînul i-a răspuns: "Taie de la tine duhul contestaţiei în toate privinţele şi te vei mîntui". Termenul grecesc folosit aici este he philoneikia (înclinaţie spre ceartă, gelozie, rivalitate, emulaţie) care apare în Lampe numai sub forma verbală (philoneikeo " a te disputa). Aşadar: alungă ispita conflictului şi te vei salva. Există scurtături către împărăţia divină. De vreme ce nu conteşti nimic, nici nu afirmi ceva anume, nu ai deci o cauză, aşa că nu suporţi nici un efect. Eşti dintr-o dată aproape despătimit. Contestatarul se înfurie, lăsîndu-se posedat de o agresivă forţă demonică. Omul supus mîniei nu-i place Domnului nici dacă învie morţii (X, 16). Cine nu contestă nimic devine obiectiv incontestabil. Dacă eşti incontestabil, nu agravezi prin prezenţa ta diabolica agitaţie a lumii căzute. Ce-i drept, acela care se simte sau doar se crede incontestabil riscă să alunece în păcatul mîndriei. El trebuie să se limiteze la a fi necontestat. Are nevoie de pace, nu de conştiinţa virtuţii, care sufocă virtutea. A cîrti din principiu e totuna cu a te separa de semenul tău. Pe drumul contestaţiei dansează ura, discordia, deşertăciunea de a te socoti unicul posesor al adevărului. Dacă vrei să iubeşti, acceptă-l pe celălalt fără să-l judeci. Ajută-l, nu-l osîndi. Dacă vrei să fii iubit, nu te acuza nici pe tine însuţi, căci sufletul chinuit de revoltă şi dubiu e prea schimonosit pentru a fi îmbrăţişat. Este însă omeneşte posibil să nu conteşti nimic? Există atîtea stări inacceptabile pentru oricine caută calea, adevărul şi viaţa... Genocidul. Dictatura. Nedreptatea. Războiul de cotropire. Persecuţia. Crima. Suferinţa inocentului. Moartea copilului. Ipocrizia şi impostura. Cîştigul necinstit. Arbitrariul catastrofelor "naturale"... A le desfide ca atare înseamnă a te crede mai deştept, mai fin judecător decît Dumnezeu însuşi. În oricare dintre situaţiile citate, ai datoria de a-ţi compătimi aproapele, dar fă-o cu smerenia pe care misterul o pretinde. Se cuvine să fii empatic, fără să ataci sensul ultim al lucrurilor. Există o singură premisă care asigură distincţia dintre apatie şi nesimţire: convingerea că suferinţa purifică, scoate la iveală caracterul. Sursa ei nu e niciodată limpede. Poate că victima nu e de fapt o victimă. Poate că tot ceea ce nu ştii despre cazul deplîns e mai important decît ceea ce ai reuşit să afli. E posibil ca păcătosul "vinovat" de ceea ce ţi se pare contestabil să fi făcut, totuşi, mai multe fapte bune decît tine. Cînd te cerţi, eşti parţial, pătimaş, partizan. Sporeşti tulburarea, alimentezi violenţa, menţii echivocul. Atitudinea contestatară e democratică, numai că Iisus Hristos este, cum judicios notează Steinhardt, "boier". Fără Dumnezeu, contestaţia incită dezbaterea, mimează succesul unei lupte corecte, lasă impresia "progresului". O asemenea concepţie e total străină de esenţa mesajului evanghelic. Omul fiind corupt prin păcatul originar, progresul finit se reduce la o tragică mişcare circulară, iar progresul nesfîrşit, consumat în spirit, e accesibil numai după moarte, prin comuniunea eternă cu Dumnezeu. Mîntuirea merită comparată cu o poartă, un prag, cu un salt, nu cu un munte. Poţi ajunge la "măsura divină" de dimineaţă pînă seara. Măsura divină e, pur şi simplu, opusul lipsei de măsură (he ametria). E o stare, nu un proces. Iar omul îmbunătăţit, simbolizat de călugăr, nu ascultă şi nu transmite bîrfa, tot aşa cum nu se scandalizează uşor (X, 159). Bîrfa pare o benignă distracţie socială, ba chiar o subspecie pedagogică, potrivit dictonului castigat ridendo mores. În realitate, ea multiplică diformul, sminteşte, perverteşte armonia, umflă amorul propriu şi generează iluzia că binele poate fi localizat, deşi numai răul, prin natura lui mărginit, se mută " la porunca Domnului " în turma de porci.