Ochii milei și ai dreptății
Una dintre cele mai vechi și mai faimoase icoane ale lui Hristos din colecția mănăstirii „Sfînta Ecaterina“ din Sinai a devenit accesibilă pe scară largă abia în secolul al XX-lea, după cercetările conduse de G. Soteriou și K. Weitzmann. Dincolo de valoarea sa documentară pentru arta creștină anterioară crizei iconoclaste (secolele VIII-IX), această icoană – printre foarte puținele supraviețuitoare din epoca sa – are o irezistibilă forță de atracție. Istoricii de artă i-au analizat în detaliu compoziția și elementele mai puțin vizibile la o primă vedere (exedra din fundal, stelele cu opt raze, literele care însoțesc nimbul), au încercat să o definească stilistic și să-i descifreze semnificația în programul iconografic din vremea împăratului Iustinian, ctitor al mănăstirii sinaite. Interpretată ca „manifest“ al formulei de credință calcedoniene despre relația dintre firea umană și cea divină în persoana unică a Logosului întrupat, icoana se situează într-un orizont de sens mai mult decît plauzibil, dar care nu pare a surprinde unicitatea puterii sale expresive.
Nu e nevoie să fii specialist în iconografie ca să sesizezi caracterul singular și misterios al acestei reprezentări a Mîntuitorului. Cel mai mult frapează asimetria chipului: jumătatea care corespunde mîinii ce binecuvîntează are o seninătate luminoasă și privește direct spre cel care contemplă icoana, în vreme ce jumătatea stîngă a feței, corespunzătoare mîinii ce ține Evanghelia, este cuprinsă de o umbră severă. Diferența de expresie a celor două părți este atît de marcată și totodată îngemănarea lor atît de subtilă încît ar părea cu totul neverosimil să nu fi existat o intenție precisă a celui care a zugrăvit un astfel de portret iconic. O interpretare aparținînd teologului Maximos Constas (The Art of Seeing. Paradox and Perception in Orthodox Tradition, 2014; traducerea românească a apărut în 2017 la Doxologia) conduce spre ceea ce ar putea fi sensul polarității din icoana sinaită: relația dintre milă și judecată la cea de-a Doua Venire a lui Hristos. În esență, pe fondul preocupărilor eshatologice legate de controversele din perioada lui Iustinian, pictorul a dorit să redea privirea pe care Mîntuitorul o va avea ca Judecător, deopotrivă milostiv și drept, așa cum apare în pilda din Evanghelia după Matei (25, 31-46).
Argumentația părintelui Constas e convingătoare și are marele merit de a fi atins miezul problematic al acestei reprezentări. E foarte probabil ca mesajul transmis prin tulburătoarea asociere a blîndeții cu severitatea, a luminii liniștitoare cu adîncimea impenetrabilă a misterului, să fi fost acela de a afirma funcția „discriminatoare“ a privirii pe care Fiul Omului o va avea asupra lumii atunci cînd „va veni în slava Sa“, distingînd între cei „binecuvîntați“ și cei „osîndiți“, care, la rîndul lor, își vor vedea starea oglindită pe chipul Dreptului Judecător. De altfel, această condiție de la sfîrșitul veacurilor este într-o anumită măsură anticipată, în viața fiecăruia, de felul în care este perceput chipul lui Hristos în funcție de calitatea vieții spirituale: unora li se pare mustrător pentru că privirea conștiinței lor îl definește astfel, iar altora bun și iubitor, pentru că îl contemplă cu iubire și, așa cum scria Nicolaus Cusanus în De visione Dei, cu cît iubirea privirii crește în intensitate, cu atît reflectarea ei pe chipul lui Hristos sporește.
Însă ceea ce mi se pare că redă această icoană în mod unic, dincolo de miza sa istorică, este misterul însuși al relației dintre milă și dreptate în Dumnezeu. Chipul pe care ni-L înfățișează nu este altul decît cel al milostivirii divine, al iubirii de oameni pentru care Dumnezeu a ieșit din adîncimea insondabilă a veșniciei și „s-a sălășluit printre noi“. Prin Întrupare ne-a asumat și ne-a lăsat să-L atingem, rămînînd în chip tainic Logosul veșnic, fără comună măsură cu lumea. Mila absolută pînă la jertfa pe cruce a fost singura dreptate pe potriva lui Dumnezeu și a instituit totodată măsura umanului: faptele milostivirii, descrise în Evanghelia după Matei, sînt singurele criterii ale judecății pentru că prin ele dreptatea divină prinde chip în lumea noastră. Căile Sale către noi rămîn cu neputință de pătruns, ca ochiul sever al dreptății, în vreme ce căile noastre către El sînt cele simple ale milei față de ceilalți.
Foto: wikimedia commons