Oamenii Cărţii sau oamenii războiului?

25 decembrie 2018   DIN POLUL PLUS

Din septembrie 2001 încoace, am auzit de cîteva ori oameni destul de cultivaţi spunînd că terorismul îşi găseşte în chiar doctrina islamului o anume justificare. Că, în Coran, războiul şi virtuţile combatante sînt lăudate şi, ca atare, islamul incită la luptă, în vreme ce creştinismul e o religie a iubirii, a milei şi a păcii. Uşurinţa cu care punem atrocităţi şi crize pe seama calităţii intrinseci a unei religii (religia celuilalt, evident) e dovadă de lene mentală, dar e şi efectul inculturii în materie de religie: de religie pur şi simplu, de islam în mod special. Ce ştie astăzi omul comun, în România, despre islam? Ştie, sau generaţia mea ştia că turcii musulmani i-au asuprit pe români, care au rezistat păstrîndu-şi credinţa şi au apărat Europa de valul Semilunei (deşi, s-a observat de multe ori, drumul otomanilor spre Occident nu trecea prin Ţările Române). Aceiaşi turci au devenit astăzi mai simpatici, dat fiind amorul lor pentru Hagi şi Lucescu. Dar nici în publicul cultivat nu există mare interes pentru temă. Europa modernă a uitat în mare parte de acea translatio studiorum care, în secolele XII-XIII, a adus în Occident, de-a lungul centrelor savante ale islamului, filozofia greacă (genial comentată de musulmani). Europa modernă a scăpat şi de frica Marelui Turc, iar România şi-a cîştigat condiţia de stat modern prin ieşirea de sub tutela otomană, aşa încît, spiritual, cultural şi politic, islamul părea pînă de curînd marginal, exterior, neinteresant; era doar amintirea unei „vîrste sumbre“, cînd teritoriile române ar fi fost captive într-o arie de civilizaţie care le-a împiedicat să facă pînă tîrziu joncţiunea cu istoria Occidentului şi cu modernitatea. Cartea lui F. Schuon, Să înţelegem islamul, pe care am tradus-o la Humanitas în 1994, a fost, mi s-a spus, un mare insucces ca vînzări. Nu exista pe piaţă interes pentru subiect.

Acum, cînd sîntem ceva mai bine cuplaţi la informaţia internaţională, sesizăm islamul prin anamorfozele lui, prin „islamul politic“ şi mişcările fundamentaliste, prin terorismul cu pretinse idealuri islamice, prin oroarea revoluţiei din Iran şi a dictaturii din Irak, prin talibanii afgani: fanatism, intoleranţă, ură faţă de valorile moderne şi democratice. Auzim foarte puternic distorsiunile islamului, cunoaştem vag criza şi crizele lumii musulmane, uităm deseori uriaşa spiritualitate, înaltele civilizaţii şi aventuri intelectuale care au avut loc în spaţiul lui. Printr-un defect de perspectivă, riscăm să citim întregul în funcţie de excrescenţe născute din sărăcie, frustrări politice şi teritoriale, din lentoarea cu care gîndirea islamică asumă modernitatea sau, pur şi simplu, din pretenţiile a tot felul de indivizi care îşi fardează pofta de putere cu atitudini de legislatori spirituali. Voi fi mulţumită dacă Ben Laden va fi adus, pe urmele lui Saddam Hussein şi Miloşevici, în sala de judecată a unei curţi internaţionale. Dar, nu mai e nevoie să o spun, tradiţionalismul agresiv care alimentează ideologia fudamentalismelor islamice e departe de a fi rezultatul firesc şi exclusiv al islamului şi al civilizaţiei pe care el a modelat-o. Europa de Est a avut şi ea parte de scurte episoade de acest tip, iar astăzi chiar zidurile de la Universitate continuă să fie tapetate, în indiferenţa publică, cu portretul lui Zelea Codreanu. Teocraţia, mai ales cînd e pledată şi instaurată prin violenţă, nu e decît putere exercitată prin uzurparea transcendenţei. Cu cît Dumnezeu e clamat mai tare pentru a legitima opresiunea, cu atît este el mai nesocotit, mai evacuat în numele însuşi al victoriei lui. Nu e mare deosebire între a stîlci libertatea umană în numele lui Dumnezeu şi în numele totalitarismului ateu sau al unei dictaturi naţionaliste.

Există însă înclinaţia de a invoca, legat de criza actuală a islamului, deosebirea – dacă nu o anume diferenţă structurală – între civilizaţia islamică şi cea de tip iudeo-creştin. Iar, dată fiind mentalitatea europeanului actual, a le invoca înseamnă implicit a vorbi despre o civilizaţie pentru care ataşamentul faţă de tradiţie şi de valorile religioase ar stînjeni accesul la modernitate, progres, democraţie, pe de o parte, şi, pe de altă parte, la civilizaţia noastră care a născut valorile moderne, libertatea şi drepturile individului, respectul pentru diferenţă. Înseamnă iarăşi a sugera că iudaismul şi creştinismul ar constitui o linie religioasă cu totul diferită de islam.

În legătură cu deosebirea „civilizaţională“ e de spus totuşi că islamul ia în considerare, încă de la originile lui, pluralitatea, religioasă şi etnică. Cu mult înainte ca Europa, cea modernă, să admită, să gîndească, să gestioneze diversitatea religioasă, islamul avea o mentalitate şi o administraţie care îi permiteau să includă în lumea sa, alături de musulmani, alte religii, alte popoare, alte valori. Iar religios vorbind, islamul apare ca o revelaţie monoteistă care confirmă şi întăreşte mesajul monoteismelor precedent apărute: iudaic şi creştin. Participă la aceeaşi revelaţie ca şi ele, se referă la aceeaşi figură exemplară, gîndită transconfesional: Abraham, „părintele credincioşilor“, nu e nici evreu, nici creştin, nici musulman, e hanif, credincios pur în Dumnezeu unu. Sura V a Coranului spune: „Noi am pogorît Tora drept călăuzire şi lumină... Noi l-am trimis pe urmele lor (ale profeţilor vechi-testamentari) pe Iisus, fiul Mariei... Noi i-am dăruit Evanghelia drept călăuzire şi Lumină... Noi ţi-am pogorît ţie Cartea întru Adevăr, întărind cartea dinaintea ei şi păzind-o... Dacă Dumnezeu ar fi vrut, ar fi făcut din voi o singură adunare, însă El a vrut să vă pună la încercare prin darul pe care vi l-a făcut“ (traducere George Grigore, Coranul, Kriterion, 2000). Islamul îşi recunoaşte conaturalitatea cu celelalte monoteisme şi-i include în marea comunitate a „oamenilor Cărţii“, alături de evrei şi creştini, pe zoroastrieni, posesori şi ei ai unor texte revelate. Administrativ vorbind, dominaţiile musulmane au inclus în „casa islamului“ populaţiile de crez monoteist, care, în schimbul unui impozit, primeau protecţia suveranului musulman, libertatea de a-şi practica religia şi pe aceea de a-şi organiza comunitatea confesională.

Unul dintre motivele prin care sînt explicate fulgerătoarea expansiune a islamului, în sec. VII, ca şi înflorirea diferitelor lui arii de civilizaţie, e tocmai această toleranţă organizată, garantată prin legea statului, tocmai acest îndelung exerciţiu al convivialităţii şi al colaborării cu celălalt. Într-un articol din Secolul XX (1997) dedicat balcanismului, istoricul Viorel Panaite amintea părerea unui specialist în drept islamic, Hans Krause, „conform căreia în timp ce dreptul occidental se interesa de iustum bellum, dreptul musulman se preocupa de iuxta pax“. Victor Papacostea vorbea în „Balcania“ (text publicat în 1936 şi reluat în acelaşi număr din Secolul XX) despre capacitatea Imperiului Otoman de a organiza în Balcani o societate multiconfesională şi multiculturală viabilă, multă vreme solidă. În plus, „Mahomed al II-lea... a extins autoritatea patriarhilor ecumenici... asupra tuturor popoarelor creştine din Peninsulă, punînd astfel temelia unei mari societăţi creştine a cărei coeziune şi unitate s-a menţinut veacuri întregi“. Lui André Scrima îi plăcea să evoce intrarea lui Omar în Ierusalim, în 638, nu ca un cuceritor, ci ca un pelerin, „în veşmînt sărac“, primit de patriarhul Sofronie sub semnul Ierusalimului de sus, locul de convergenţă al celor trei religii abrahamice. Cînd patriarhul l-a invitat pe calif să îşi facă rugăciunea în Biserica Învierii, Omar a refuzat, relatează istoricul bizantin Eutychios, spunînd: „de mă voi ruga în templul tău, l-ai pierde, căci musulmanii ţi l-ar răpi după moartea mea, zicînd: «aici s-a rugat Omar!»“. Părintelui Scrima îi plăcea de asemenea să evoce călătoria nocturnă (mi’raj) a lui Muhammad care străbate cerurile profeţilor anteriori, „pentru a fi inclus în planul divin ai cărui legitimi vestitori sînt aceştia“. Islamul poate oferi spiritual o hermeneutică a întîlnirii religiilor, aşa cum oferă o îndelungă experienţă a pluralităţii asumate, gestionate comunitar şi politic. Rămîne ca şi gîndirea islamică actuală, şi noi să le luăm în seamă. 

apărut în Dilema veche, nr. 1, 15 ianuarie 2004 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.

Mai multe