Oameni şi oi

Datorăm lui Adrian Muraru, clasicist de la Universitatea din Iaşi, accesul la interpretările rafinate ale lui Origen la Pentateuh. Publicate la Polirom, în 2006, Omilii la Geneză, Omilii la Exod, Omilii la Levitic şi, în 2022, Omilii la Numerefac parte din colecţia „Tradiţia creştină”, îngrijită de Ioan Florin Florescu şi Adrian Muraru, unde au apărut, în traducere şi cu aparat critic, numeroase texte ale Părinţilor greci şi latini. Volumele Omiliilor lui Origen cuprind textul în limba în care au fost păstrate (greacă sau latină), traducerea în româneşte, note şi studii introductive. În acestea din urmă, Adrian Muraru înfăţişează în mod luminos concepţia lui Origen asupra Textului sacru, din care decurge tratamentul interpretativ aplicat de alexandrin Cărţilor vechi-testamentare. Pentru Origen (185-254), Textul e cuvînt emis de Dumnezeu. E aşadar adevăr compact, textură încărcată de sensuri în toată alcătuirea ei. Atunci de ce Scriptura apare – în cadrul rafinat al literaturii elenistice – drept o lucrare stîngace, accidentată în compoziţia ei, fără eleganţă stilistică? Ce se poate răspunde obiecţiilor venite din partea intelectualilor necreştini ai vremii?

Origen are două linii de răspuns, bine analizate de Adrian Muraru. Întîi, mesajul divin nu adoptă canoanele literare ale lumii noastre, nu e modelat după reguli de compoziţie mundane. Textul sacru are propria lui semantică şi sintaxă, are propria lui tonalitate, are propriile reguli de interpretare, pe care Origen le caută – în calitate de hermeneut creştin – în Noul Testament, mai ales în Epistolele pauline. Dacă, pentru cititorul curent, Textul sacru pare bizar compus şi neatrăgător, asta se datorează inadecvării noastre la stilistica expresiei divine. Întîlnirea cu Textul dă pe faţă puţinătatea receptorului uman faţă de masivitatea mesajului, limitele înţelegerii noastre confruntate cu modalităţile cuvîntării divine. „Biblia e incongruă pentru că deficitul, logic sau estetic, este al acestei lumi, al intelectualului care o citeşte”, spune Adrian Muraru.

Apoi, Textul sacru cuprinde o ierarhie de sensuri, are suprafeţe care acoperă adîncimi din ce în ce mai dense. (Din concepţia lui Origen va apărea teoria celor patru sensuri ale Scripturii, preluată de majoritatea exegeţilor creştini.) Dacă ne rezumăm la primul nivel al Textului, cel literal sau istoric, acesta poate fi, adesea, bizar, chiar scandalos în afirmaţiile şi exigenţele lui. Poate fi uneori absurd, de neacceptat. E semn – inferează Origen – că munca hermeneutică trebuie să caute dincolo de acest prim nivel, să atingă zone de sens expresive pentru înţelegerea raţională şi, mai adînc, teritorii unde pulsează sensul propriu-zis spiritual pentru a pătrunde, în sfîrşit, spre murmurul misterului, ascuns în adîncul Textului. Exegetul porneşte, desigur, de la „corpul” Scripturii, de la litera ei. Dar ia litera drept „indiciu” pentru intrarea pe verticala Textului. Interpretul e atent la contradicţii, la tensiuni, la corespondenţe prezente în Text ca întreg: ele constituie „marcaje”, repere care pot deschide, celor atenţi, un traseu interpretativ. 

„Simt, explicînd”, spune Origen, „că mărimea tainelor depăşeşte puterile noastre. Dar, deşi nu avem tăria să le explicăm pe toate, simţim totuşi că toate sînt pline de taine.“ Care e atunci scopul hermeneutului? Care e întinderea muncii lui, de vreme ce interpretează un Text inepuizabil, de vreme ce interpretarea izbutită nu face decît să descopere zone şi mai dense de mister? Într-un pasaj din Despre îngeri, legat de episodul luptei lui Iacob cu îngerul, Andrei Pleşu spunea tocmai asta: efortul hermeneutic ar trebui să dea conştiinţa staturii nelumeşti a Textului, să familiarizeze cititorul cu misterul lui intensificat. 

Comentînd Scriptura, Origen vrea mai cu seamă „să caute şi să dea la iveală ocazii de înţelegere”. El vrea să stîrnească în cititor hermeneutul, să-l facă să înainteze, la rîndul lui, în claritatea sensurilor, dar şi în desimea misterioasă a Textului. În Omilii la Levitic, III, el vorbeşte despre două tipuri de receptori ai mesajului divin. „Unii sînt «oamenii lui Dumnezeu», alţii sînt «oile lui Dumnezeu»... Primii petrec în studiul cuvîntului lui Dumnezeu şi al învăţăturii raţionale. Cei ce nu cer exerciţiile ştiinţei sînt «oi»... Totuşi, «oile mele aud glasul Meu» (Ioan 10, 27). Oile aud glasul lui Christos, oamenii aud cuvîntul Lui”. 

Să existe aşadar două clase de „auditori”? O clasă de intelectuali care caută înţelesul mesajului, cu toate rezonanţele lui pe diferite niveluri, care sînt sensibili la logica lui spirituală? Şi o altă clasă, pentru care „ştiinţa” nu mai mediază între Autor şi receptor? Iar aici ar fi oare incluşi cei cu o evlavie simplă pe de o parte şi, pe de altă parte, misticii care fac priză directă pe mister? Sau sugestia pasajului poate îndrepta şi în altă direcţie? Anume că întîlnirea cu Textul, intrarea în rezonanţă cu el are două moduri, amîndouă propuse oricărui auditor: un mod care se concentrează pe textura cuvintelor divine, pe ceea ce Dumnezeu emite ca mesaj articulat, chiar dacă „straniu”, mobilizator către realitatea Lui tare; şi un alt mod mai direct, unde nu mesajul e miza, unde nu „produsul” secvenţial al limbajului divin intră în atenţie, ci ceva mai intim: omul aude/recunoaşte chiar tonalitatea vocii Lui, sunetul aparte al Glasului, dincolo de bogăţia de sens pe care El o revarsă. Primul mod cere „ştiinţă”, efort interpretativ. Cu speranţa că urechea adîncă a „auditorului” va sesiza, prin acest efort şi dincolo de el, emsia omogenă, densă a Vocii. 

În toate religiile Cărţii, Textul revelat are calităţile la care se referă Origen. E „straniu” pentru înţelegerea comună, are multiple niveluri de sens, cere o insistentă scrutare. În toate e prezentă tema celor două moduri de întîlnire cu Textul: ca mesaj şi ca voce a Autorului. 

Gershom Scholem, marele cercetător al curentelor mistice ebraice, observa, în Cabala şi simbolica ei, că – după anumite interpretări talmudice, maimonidiene şi hasidice – ceea ce aude poporul la poalele Sinaiului este tocmai vuietul vocii divine rostind primul sunet, alef, din cuvîntul „Eu” (anochi). În originea ei, spune Scholem, revelaţia e „mistică”, e „infinit plină de sens, dar lipsită de semnificaţie specifică”, distinct articulată. Moise va fi cel care „îmblînzeşte” revelaţia, trecînd-o în limbaj uman. În finele lui cercetări privind hermeneutica mistică ebraică, Moshe Idel menţionează o temă complementară. În hasidism, ca şi pentru anumiţi autori medievali, recitarea Torei şi a rugii, „vocalizarea” lor e esenţială. Rostind literele Textului, orantul creează „vase” ori „palate” pentru „găzduirea lui Dumnezeu”, pentru coborîrea influxului divin. Poate pentru vocea Sa. 

Experienţa spirituală, hermeneutică sau religioasă în genere, ar cuprinde aşadar, ca ideal, două moduri: unul atent la logica mesajului divin, altul atent la vocea Autorului, la ceva care îi e acestuia poate mai „personal”, mai intim, mai adînc. Dar între cele două moduri ale atenţiei nu e disjuncţie, poate fi continuitate.  

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.