O teologie creştină a dialogului inter

27 aprilie 2006   DIN POLUL PLUS

De pe la mijlocul secolului trecut, reflecţia asupra pluralismului religios a început să capete în Europa un relief din ce în ce mai important. Războiul pe de o parte, dezvoltarea studiilor religioase pe de altă parte aduceau pe continent conştiinţa diversităţii religioase a lumii şi necesitatea de a o tematiza. Universitari, specialişti în ştiinţele religiei, printre care G. van der Leeuw, M. Eliade, H. Zimmer, L. Massignon, H. Corbin, lucrau în orizontul unei realităţi unice a religiei manifestată specific de diferitele tradiţii. Filozofi mistici, ca Simone Weil, ori gînditori tradiţionali, ca René Guénon şi A. K. Coomaraswamy, postulau un nucleu transcendent al religiilor, o revelaţie primordială sau o Philosophia perennis, dezvoltată diferit, dar analog, în medii istorice şi culturale diverse, conform geniului propriu diferitelor comunităţi umane. Pentru aceşti gînditori, peisajul religios al lumii se organizează sub semnul coerenţei sau chiar al convergenţei spre un pol transcendent, presupus de însăşi cunoaşterea şi fenomenele de tip religios. Tendinţe academice recente, ţinînd mai mult ori mai puţin de ideologia postmodernă, au drept postulat tare provenienţa strict umană a religiosului şi obligaţia ca studiul să se rezume la manifestările lui. Ele analizează contextele şi contextul religiilor în dauna "textului" lor, vînează critic orice referinţă la o "esenţă", un "sens" ori o instanţă unificatoare a religiilor. La limită, îşi desfiinţează obiectul de studiu, sugrumîndu-i caracterul specific prin opţiunile de metodă savantă, dar întrucîtva inadecvată. Începînd mai cu seamă de la Conciliul Vatican II, creştinismul este, la rîndul lui, îndemnat să îşi regîndească atitudinea faţă de problemă. Afirmînd că celelalte tradiţii conţin anumite adevăruri şi valori sacre autentice, documentul conciliar Nostra aetate a dinamitat poziţia exclusivistă, oficial admisă timp de două milenii, conform căreia celelalte religii sînt doar erori sau, în cel mai bun caz, simple aspiraţii umane spre transcendent. Această extraordinară deschidere a magisteriului roman către realitatea religioasă a lumii a făcut posibilă şi necesară o reflecţie sistematică, o teologie creştină a pluralismului religios. Teologi catolici şi protestanţi, de la Paul Tillich la John Hick, socotesc că tema este una dintre provocările cele mai fertile pe care timpul de faţă, cu mondializarea lui, le oferă gîndirii creştine. De curînd a conferenţiat la Bucureşti, la Institutul Cultural Român, Hans Küng, teolog catolic care a tematizat chestiunea pe baza coexistenţei diverselor "paradigme religioase" şi care pledează pentru o "etică planetară" a religiilor. Ca şi pentru ceilalţi teologi creştini, amenajările doctrinare ale dialogului religiilor constituie un proces cu soluţie transistorică. Dar acest dialog e deja la lucru în domeniul apărării drepturilor omului pe baza drepturilor lui Dumnezeu, în eforturile conjugate ale organismelor religioase pentru negocieri de pace, în opoziţia faţă de terorism, în pledoaria pentru neagresarea mediului. Pentru scrutarea de sine a creştinismului, tema diversităţii religioase se dovedeşte teologic pasionantă. Universalitatea lui, natura medierii christice, raportul între creştinismul istoric şi mesajul christic sînt de adîncit cu o salutară prospeţime în acest orizont. Unul dintre cei mai sistematici şi echilibrat-revoluţionari gînditori în acest sens este teologul dominican Claude Geffré, profesor onorific al Institutului Catolic din Paris, fost director al Şcolii biblice franceze din Ierusalim, Rector în anii '60 ai Facultăţilor dominicane "Le Saulchoir". În colecţia Cogitatio fidei de la Éditions du Cerf, pe care a coordonat-o pînă de curînd, timp de 25 de ani, el a publicat în 2006 un volum care adună o parte dintre conferinţele şi articolele dedicate temei în ultimul deceniu şi jumătate: De Babel

Mai multe