O spusă veche

Există o veche spusă care rezumă, după mine, condiţia „polului plus”. Îi redă cu o somptuoasă simplitate înălţimea atotcuprinzătoare. „Chemat sau nechemat, Dumnezeu va fi de faţă.” Vocatus atque non vocatus Deus aderit. Carl Gustav Jung o înscrisese pe frontonul casei sale de la Küsnacht. Era, potrivit unei scrisori din noiembrie 1960, maxima sub care trebuia să-şi conducă eforturile. „Am pus inscripţia ca să amintesc pacienţilor şi mie însumi: timor dei initium sapientae [frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, Proverbe 1,7]. Aici începe un drum nu mai puţin însemnat, pentru a ne apropia nu de «creştinism», ci de Dumnezeu însuşi, care e tema ultimă.” Cînd vorbeşte despre un alt drum decît cel religios, Jung nu are, probabil, decît intenţia de a marca ce ţintă capitală are demersul lui. E actul unui om modern care, cu îndrăzneala şi riscurile autonomiei sale de cercetare, se lansează spre un Principiu pe care îl recunoaşte drept esenţial pentru condiţia noastră.

A avea conştiinţa lui Dumnezeu – potrivit inscripţiei care consemna vechea spusă – înseamnă a avea conştiinţa prezenţei Lui care se bolteşte asupra întregului real, care nu admite încadrări regionale, nici căi exclusive. E un Pol fără de care nici o fărîmă de existent nu ar ţine, spre care şi alte intuiţii, şi alte perspective, şi alte drumuri decît cele „explicite”, „familiare”, „oficiale” sînt deschise. Un om credincios i-ar putea oare refuza Dumnezeului în care crede o asemenea nemărginită, universală prezenţă?

Istoria spusei de mai sus e, ea însăşi, expresivă în această privinţă. Jung a găsit-o în Adagia, culegere de spuse memorabile, greceşti şi latine, pe care Erasmus o publicase în 1500, la Paris, şi pe care o îmbogăţise în zece rînduri. Ediţia ultimă, a şaisprezecea, din 1536, de la Basel, cuprindea 4.151 de „articole”. Umanistul adunase astfel ceea ce putea fi un „legat” de înţelepciune antică trecut modernilor, cu noile lor căutări, descoperiri, crize, cu proaspăta lor diversitate confesională.

Pentru adagiul în cauză, Erasmus a avut ca sursă Istoria războiului peloponesiac, 1.118.3, unde Tucidide relatase: „Înainte de a porni la luptă, cu toate că se hotărîseră deja să-i atace pe atenieni, spartanii au trimis la Delfi să-l întrebe pe zeu dacă le va merge bine în război. După cum se spune, zeul le-ar fi răspuns că, de-şi vor pune toată tăria în luptă, vor fi biruitori. Şi a adăugat că el însuşi va fi cu ei, fie că îl vor chema, fie că nu”. În ceea ce priveşte înfruntarea armată, aşadar, zeul nu-şi angajează puterea, nu e partizan, nu decide. Poate că, întrebat de atenieni, ar fi dat acelaşi răspuns. Ceea ce afirmă, cu o nuanţă stranie, vrednică de oracol, este propria prezenţă la faţa locului, invocată sau nu de combatanţi, sesizată sau nu de ei, recunoscută sau nu ca atare. Zeul nu face deosebire între tabere. Multiplicitatea, diversitatea (agresivă în acest caz) e treaba umanului, ţine de nivelul lui. Zeul face deosebirea între acest nivel – al multiplului mînat de interese opuse, de vederi mărginite, parţiale – şi propria lui privire care îi însoţeşte pe toţi, care îi cuprinde din înaltul ei discret, greu de recunocut, misterios. E o privire „sferică”, atotcuprinzătoare, care îi îmbrăţişează pe muritori, fie că aceştia îşi ridică sau nu ochii spre ea.

Simone Weil, care filozofa într-un orizont unde temele vechi greceşti consună cu temele creştine, socotea că Homer a pus asupra altui război, cel troian, o privire asemănătoare cu cea a zeului. Potrivit ei, războiul dă pe faţă calitatea mobilurilor şi a relaţiilor „naturale” între oameni. Iar această calitate e de tipul forţei. În oameni şi în lume, e supranatural tot ceea ce nu se supune imperiului forţei, tot ceea ce e liber de mecanismul ei brut. Or, Homer are pentru combatanţii ambelor tabere aceeaşi privire încărcată de admiraţie, de tristeţe, de compasiune. Undeva în Caiete, Simone Weil spune: „E imposibil să-i iubeşti şi să-i înţelegi deopotrivă pe învinşi şi pe învingători, cum face Iliada, altfel decît din locul situat în afara lumii, unde stă înţelepciunea lui Dumnezeu”.

Potrivit oracolului de la Delfi şi Simonei Weil, divinul nu „rezolvă” crizele oamenilor. Le oferă doar acel „pol plus” spre care îşi pot ridica ochii, spre care îşi pot mobiliza înţelegerea. Le oferă verticala unei priviri căreia pot încerca să se asimileze. Strădania spirituală (şi cea a filozofiei vechi) constă tocmai în „a lua înălţime”, a-ţi creşte asemănarea cu privirea divină sferică, a privi realul cu nepărtinirea ei, de o egală prezenţă, de o egală efuziune. În cuvintele lui Iisus, desăvîrşirea Tatălui înseamnă într-adevăr: „El face să răsară soarele şi peste cei răi, şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45).

Spusa zeului, amintită de Tucidide, reapare la Horaţiu, în Oda II, 18, 40. Poate că, în interpretarea poetului roman, ea nu mai are înălţimea stranie a oracolului. A fost întrucîtva „domesticită”, făcută mai pe înţelesul şi pe interesul comun. Poetul pune alături soarta trufaşului avid de bogăţii, care nu va scăpa de coborîrea în Hades, în „palatul lui Orcus”, şi soarta celui sărman, pe care „la capătul încercărilor, chemat sau nechemat, Zeul îl eliberează”. Aici, zeul „face dreptate” între muritori, fie şi în viaţa de dincolo; judecă, distinge, compensează, „echilibrează”. Dar dacă intervine, intervine eliberator.

Oricum, e de luat aminte că spusa cu pricina îşi dovedeşte chiar istoric încărcătura de universalitate. Traversează culturile şi secolele: de la oracolul lui Apollo rostit în cursul războiului între Atena şi Sparta la poetul din preajma lui Augustus, la umanistul creştin din Renaştere şi pînă în modernitate. În fiecare cultură şi epocă, ea a atras reflecţia, a primit interpretări influenţate de aerul timpului, a continuat să interpeleze cu înălţimea ei polară.

„Chemat sau nechemat, Dumnezeu va fi de faţă.” Neclintit, El e o referinţă care poate fi ignorată, dar care e cu neputinţă de evacuat. Oferă tuturor – cu o generoasă „indiferenţă” – posibilitatea sensului. Stă pretutindeni ca ţinta spre care se poate îndrepta vectorul credinţei, al reflecţiei, al intuiţiei, al înţelegerii, al rugii, al transformării de sine. Polul divin nu e doar „atotţiitor”. Nu ţine doar tot realul în fiinţă. El e şi atotdătător de sens. E, adesea, un sens grav, dificil, care pune la încercare şi la limită puterile umane, căci e un sens care trebuie să se lanseze pe direcţia transcendenţei, să vizeze o ţintă „cu totul Alta”. Dar, în acest efort, El stă alături de uman. Chemat sau nechemat, Dumnezeu este de faţă.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: Frontonul casei lui Jung de la Küsnacht (wikimedia commons)