O scriere căreia tu îi eşti sensul

Ca şi ameninţarea nucleară vînturată de regimul Putin, arderea Coranului s-a banalizat. Irakianul care, de curînd, a pus pe foc pagini din Coran în faţa unei moschei din Stockholm anunţa că va repeta gestul în faţa ambasadei Irakului din capitala suedeză. 

Din punct de vedere religios, actul distrugerii ostentative de Cărţi sfinte e o atrocitate. Din punct de vedere cultural, e un scandal. Din punctul de vedere al convivialităţii civilizate, e o mojicie. Pentru habotnicii libertăţii de exprimare, el a devenit astăzi material explozibil la îndemînă. În cazul suedez, el mai poate sluji ca aşchie de blocaj în mecanismul de aderare a ţării la NATO. Asta nu are totuşi cine ştie ce importanţă. Turcia şi Ungaria pot găsi o droaie de alte pretexte pentru şantajul lor. Cît despre autorităţile suedeze, atît de atente faţă de principiul libertăţii de exprimare, nu puteau ele totuşi să prevină mojicia? Ba da. Au încercat. În urma unor alte incendieri ale Coranului, poliţia suedeză a refuzat în 2023 cîteva cereri de autorizare a unor happening-uri de acelaşi soi. Însă decizia a fost contestată juridic de fundamentaliştii libertăţii de manifestare. Tribunalurile administrative cărora le-a fost supus cazul au dat dreptate incendiatorilor; au socotit că „riscurile legate” de arderea Coranului „nu sînt de natură să interzică” actul. După ce Salwan Momika şi-a făcut jocul, poliţia a deschis o anchetă privind „agitaţia împotriva unui grup etnic” pe motiv că actul injurios a avut loc în faţa unei moschei.

Între respectul pentru libertatea de exprimare şi respectul faţă de alte convingeri, între dreptul la protest şi dreptul la civilitate, cum se descurcă o societate liberal democratică? Autorităţile au de lucrat, în Occident, cu asemenea dileme. Separate unele de altele, puterile statului au a-şi ajusta deciziile astfel încît ele să nu producă disfuncţionalităţi. Au de menţinut, îmbinate, principii care – în aplicaţiile lor extremiste – duc la contradicţii, la conflict. Dar fără cooperarea societăţii, statul nu va izbuti să menţină ethos-ul liberal. Comunitate, indivizi şi autorităţi au de lucrat, împreună, pentru a perpetua pacific diversa, complicata „trăire laolaltă”. A face faţă acestei materii multidimensionale, problematice, schimbătoare, iată ceea ce angajează creativitatea ethos-ului liberal democratic.  

Cît despre arzătorii de Coran, ei vor să dea mîrlăniei lor importanţa unui sacrilegiu. Injuriază prestigiul pe care Cartea sfîntă îl are pentru musulmani. Şi pun astfel în evidenţă – a contrario – o calitate pe care orice Text sacru o are pentru adepţii credinţei în cauză. Pentru credincioşi, el nu e numai o Carte de citit, de interpretat, de „mestecat” în înţelesurile ei, de urmat în reperele pe care le formulează. E şi o Carte de privit, de contemplat. De cinstit şi prin intermediul materialităţii sale, ca obiect purtător de spirit. Chiar dispoziţia scriiturii sale poate deveni suport al sensului, impuls de meditaţie. Cartea e o epifanie a Autorului ei. Are şi o valoare „iconică”. Asemenea icoanei, Cartea e un focar al prezenţei divine. Îl manifestă, simbolic, pe Cel care a emis-o. O dovedeşte tratarea cultică a Cărţii. Prima parte a liturghiei creştine cuprinde ieşirea solemnă a Evangheliei din altar, precedată de lumini: preotul o poartă sus, o înfăţişează comunităţii, apoi o reconduce în altar. E figurată astfel „arătarea” Înţelepciunii divine, a lui Christos în actele şi învăţătura Lui pe pămînt. În sens ritual şi interior, citirea Evangheliei îl înseamnă pe Christos care îşi rosteşte, el însuşi, cuvîntul. După citire, Cartea e iarăşi înălţată, iar credincioşii se închină în direcţia ei. 

Sulurile Torei au, şi ele, un caracter „iconic”. Cuvînt viu al Dumnezeului celui viu, ele sînt fabricate în condiţii minuţios precizate, din materiale cu semnificaţie simbolică. Învelite în ţesături alese, sînt păstrate într-un spaţiu special (arca sfîntă) de unde sînt scoase în mod solemn pentru lecturile sinagogale. Biblia evreiască şi cea creştină, Coranul, Sutrele budiste cunosc exemplare muiate în aur, trasate cu cerneluri şi caligrafii alese, cuprinse în învelitori somptuoase. Unele exemplare sînt cotropite de materii scînteietoare, nestemate. În tradiţiile centrate pe Text, bogata, inventiva decorare a Scrierilor sfinte face din ele obiecte de contemplat, de minunare. Oglindesc ceva din strălucirea luminii divine, refractată în lumea de aici. 

Grafia însăşi a Textului a fost, pentru anumiţi hermeneuţi, mediul unei întîlniri intime cu Autorul divin. În mistica ebraică şi în cea musulmană, literele Textului reflectă formele arhetipale, trimit la caracterele Cărţii cereşti, acea Carte principială potrivit căreia Dumnezeu a creat lumea şi îşi revelează mesajul. Există în sufism o „ştiinţă a literelor”: pentru ea, forma caracterelor şi dispoziţia lor în Text au caracter simbolic, au săgeată metafizică. Reprezintă o coborîre a semnelor divine în universul manifestat. Sînt hierograme, coagulări de litere transcendente, formînd un Text al cărui sens e de „reurcat” spre Pol. În spaţiul ebraic se vorbeşte despre trasarea, in divinis, a Scrierii cu foc negru pe foc alb (vezi Moshe Idel, Cabală şi interpretare. Perfecţiuni care absorb). Traseul literelor, focul negru ar fi configurarea distinctă a mesajului divin (şi a realului), pe cînd golul paginii, focul alb ar reprezenta Lumina sau ori chiar Infinitul transcendent care le emite. Pagina scrisă capătă astfel corespondenţe metafizice; e o imagine a metabolismului divin, cu creativitatea şi misterul Lui. E o imagine de contemplat, de absorbit, de urmat către sursa ei. Participînd la această imagine, „existenţa e o scriere căreia tu îi eşti sensul”, cum se spune într-un poem al marelui contemplativ musulman Ibn Arabi.

În studiul-album Byzance médiévale (Gallimard, 1996), autorii, A. Cutler şi J.-M. Spieser, se referă, şi ei, la reprezentările iconice ale Textului. Reproduc pagina de încheiere a Apocalipsei dintr-un manuscris bizantin din secolul al XI-lea, aflat la Biblioteca Naţională din Paris. Versete din Apocalipsă sînt figurate aici în cinci cercuri bogat ornamentate. Legate între ele, formează o cruce înscrisă în pătrat, ale căror axe şi laturi sînt zugrăvite ca benzi alcătuite dintr-o podoabă densă, îmbinînd vegetalul cu piatra scumpă. Iată o imagine geometric „scripturală”, potrivită să figureze creativitatea axială a crucii şi desăvîrşirea lucrării ei în Ierusalimul de sus, unde materialitatea realului e străbătută integral de lumină.

Textul sacru – discurs şi totodată imagine – se adresează umanului, cu diferitele lui facultăţi de cunoaştere, de interiorizare. Se oferă meditaţiei, hermeneuticii conduse cu discernămînt, intelectului contemplativ, privirii care se cufundă în înaltul sensului. 

Dar Textul se oferă tuturor. Se expune oricărei priviri, inclusiv privirii grosolan ideologizate. Irakianul extremist al libertăţii de exprimare declara că a vrut să-şi dea părerea personală despre Coran, o carte periculoasă, după el. Mă rog, libertatea se poate îmbina uneori cu grămezi de prostie agresivă. Face parte dintre riscurile ei...

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.