O „poartă“ pentru înţelegere
Azi ni se pare de la sine înţeles că religia şi demersul intelectual au teritorii mai degrabă separate, că pun la lucru facultăţi umane din registre diferite. Credinţa şi raţiunea să-şi vadă fiecare de strădania ei. Ierusalimul şi Atena să păstreze distanţele. În Antichitatea tîrzie, însă, „credinţă“ şi „cunoaştere“ erau termeni vecini, adesea asociaţi. Numeroşi intelectuali ai vremii, de apartenenţă greco-romană, iudee sau creştină, luau cu asalt absolutul, erau cu ochii aţintiţi spre el. Fie că erau călăuziţi de revelaţie sau de o metodă filozofică, mai toţi dădeau dovadă, spunea istoricul Peter Brown, de „ferocitate metafizică“: pentru ei, era o ruşine să nu cerceteze destinul complet al sufletului, să ignore calea spre principiile ultime, să nu se angajeze pe ea. Desigur că, în ciuda unei segregări devenite curente, există şi azi gînditori care îşi duc reflecţia în orizont transcendent, că filozofia religioasă şi-a făcut drum pînă în timpul nostru.
În fond, credinţa poate fi o provocare înaltă pentru gîndire, o materie bogată pentru efortul înţelegerii. De ce? Între altele, fiindcă ea ne pune în faţa unor mari cupluri de opuse care îşi fac presimţită unitatea de un alt ordin şi îndeamnă mintea să o caute, să o tematizeze. Contradicţia este, pentru gîndire, s-a spus, un fericit obstacol. O trezeşte din automatisme, o scoate de pe drumurile bătute, o avertizează de riscul schematismului, al parţialităţii, îi arată limite de depăşit.
Gîndirea e mobilizată atunci cînd dă piept cu paradoxul, cînd asumă ceea ce în logica curentă apare drept cuplu de termeni eterogeni ori chiar incompatibili, cînd scrutează posibilitatea unei coincidentia oppositorum. Iar credinţa îi oferă din belşug asemenea situaţii. Nu poţi lua urma divinului decît pe linia unde abordările lui afirmative se ciocnesc cu abordările lui negative. Reflecţia asupra manifestării Principiului e de îmbinat cu reflecţia asupra transcendenţei lui. Trebuie să gîndeşti configuraţiile pe care şi le dă divinul împreună cu neputinţa de a-l circumscrie. Diversitatea aspectelor sale împreună cu unitatea lui. Atotprezenţa lui împreună cu neputinţa lumii de a-i da loc de prezenţă. Impulsul lui de a crea împreună cu suverana lui autosuficienţă. Activitatea neîncetată împreună cu adînca lui odihnă. Proximitatea plină de grijă faţă de lume împreună cu depărtarea, cu inaccesibilul lui. Revelaţia împreună cu ascunderea. Dacă alegi doar un element al acestor cupluri, vei gîndi despre El trunchiat. Dacă juxtapui doar cele două aspecte, vei gîndi despre El inadecvat, introducînd dualitatea în unitatea lui insecabilă. De aceea, gîndirea spirituală, fie ea filozofică ori religioasă, a propus cîteodată un dincolo-de-Unu, unde dualitatea Unu-în-interioritatea lui şi Unu-manifestat să se resoarbă, să fie depăşită. „Oceanul“ misterului divin – despre care vorbesc metafizica orientală şi autori creştini (Origen, Grigore de Nyssa, Evagrie, Ruusbroec…), gîndirea mistică iudaică şi cea islamică – e unul dintre simbolurile Supremului fără urmă de dualitate.
Dar chiar cînd gîndirea se aplică asupra creaţiei dă peste belşug de paradox. Cum poate apărea creaţia de vreme ce divinul acoperă totul, de vreme ce El e realul în deplinătatea lui? Cum e cu putinţă alteritatea faţă de atotcuprinzătoarea Lui prezenţă? În sfîrşit, umanul nu este şi el un nod de aspecte eterogene, de dimensiuni greu conciliabile, de opoziţii? Dependent de superior şi liber; finit în timp şi în corp, infinit în centrul lui adînc; tînjind după absolut şi prins în multiplul contingent etc.
Gîndirea spirituală a propus cîteva linii de atac pentru asemenea paradoxuri, încercînd să se apropie de strania lor pulsaţie, să-şi alimenteze interogaţia de la ea. Una dintre linii se concentrează pe tensiunea paradoxului. Cu cît deosebirea sau opoziţia termenilor e mai intensă şi mai intens gîndită, cu atît mai mare este potenţialul de energie intelectuală pe care paradoxul îl conţine, cu atît mai puternic e incitată mintea să urce prin „poarta“ antinomiei. Prin istmul termenilor în co-prezenţă, gîndul poate propune/întrevedea/atinge un nivel superior de înţelegere, chiar de realitate. Între cele două extreme „va ţîşni mereu un «sur-plus» ireductibil de sens“, spune André Scrima referindu-se în special la demersul apofatismului creştin răsăritean.
Ceea ce Simone Weil numeşte „buna uniune a contrariilor“ începe prin conştientizarea ascuţită, „dureroasă“ a distanţei, a incompatibilităţii lor. A le menţine împreună, gîndindu-le riguros disjuncţia, echivalează, pentru minte, cu o violentă, o nefirească „întindere“ a capacităţilor ei. „Contradicţia resimţită pînă în străfundul fiinţei înseamnă sfîşierea, înseamnă crucea“, spune ea. Dar în golul produs de sfîşiere se poate deschide intuiţia unei alte trepte, nebănuite, inaccesibile pînă atunci. Mintea e trasă în sus, pe axul vertical al crucii. Acolo poate avea loc „buna uniune a contrariilor“, care domină balansul alternativei, dualitatea ireconciliabilă cu un nivel mai jos.
A privi lucrurile „de sus“, cum încercau Socrate şi filozofia veche, înseamnă nu numai a evalua imediatul şi eul propriu în raport cu întreg realul. Poate însemna şi a privi contrariile ca versanţi ai unei culmi pe care privitorul a atins-o. În locul adversităţii lor plane, el le percepe acum drept oblice convergente în pisc. Dar „înălţimea“ unui asemenea punct de observaţie e, evident, interioară. E de situat în adîncimea gîndului, în adîncimea fiinţei, în adîncimea sensului. Potrivit lui Nikolai Berdiaev, persoana îşi împlineşte destinul în măsura în care foloseşte interior dinamismul opuselor în conjuncţie: „operînd apropieri între finit şi infinit, unu şi multiplu, relativ şi absolut, libertate şi necesitate, interior şi exterior, iar nu imposibile identităţi“. E vorba despre „apropieri“ unde distanţa e de neresorbit, încordate, care pot provoca ruptura de nivel, pot propulsa gîndirea dincolo de demersul plan, o pot lansa pe verticală.
În fond, revelaţia creştină poartă antinomia în miezul ei. Îndeamnă la o reflecţie de neabandonat asupra paradoxului ei constitutiv. Întruparea e paradox în coborîre: infinitul divin se sălăşluieşte în finitul uman. Moartea-învierea-înălţarea e paradox în ascensiune: umanul e reinserat în intimitatea infinitului divin. Christos pune şi se pune pe Sine ca un intens paradox.
Dacă creştinismul orbitează în jurul paradoxului christic, toate tradiţiile spirituale ating fără greş teritoriul dificil al extremelor în conjuncţie. Simbolismul, poezia mistică, imnografia lor se concentrează pe exaltarea paradoxului, îi etalează nenumăratele expresii, îi formulează vibraţia. Ele încearcă să stîrnească în credincios uimirea, interogaţia, minunarea. Să producă în el acel vid care trage sufletul în sus. De partea ei, gîndirea contemplativă procedează metodic, bine stăpînit, cercetător atunci cînd se aplică asupra antinomiilor ultime. Le dă ocol, le priveşte din diferite puncte de vedere. Se convinge de calitatea lor ireductibilă, le explicitează tensiunea, se lasă locuită de acea tensiune. Şi aşteaptă ca poarta antinomiei să se deschidă pentru ea…
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.
Foto: Wimone Weil, wikimedia commons