O persoană miraculoasă

În Răsăritul creştin, se ştie, icoana e mai mult decît reprezentare a unui chip. E gîndită şi trăită ca loc de prezenţă şi de iradiere a celui figurat în ea. Pînă în Renaştere, Occidentul a păstrat în practică, dacă nu în teorie, o atitudine similară faţă de imaginea sfîntă. Ea se trage din modele „nefăcute de mînă“, primul fiind „Sfînta Faţă“, chipul pe care Iisus însuşi şi l-a întipărit pe ştergarul Veronicăi sau pe suportul destinat regelui din Edessa. Venite de altundeva, dînd semn dintr-un loc ascuns, icoanele (statuile în Apus) miraculoase se dezvăluie unui singuratic, iar credincioşii le recunosc greu calitatea nelumească. „Apariţii“ din lumea nevăzutelor, ele îşi stabilesc un sanctuar, îi decid locul şi construcţia. O mulţime de legende şi de practici, vii pînă azi, tratează imaginea sfîntă ca persoană, îi întreţin prezenţa, pun comunitatea sub ocrotirea ei. Istoricul de artă Hans Belting a scris despre temă o pasionantă carte: Imagine şi cult. O istorie a imaginii înainte de epoca artei (1990).

În Roma veche asemenea imagini îşi puteau face vizite. Palatul Lateran adăposteşte o icoană a lui Christos pe tron, socotită ca „nefăcută de mînă“, din secolul al VI-lea. Numită simplu „imaginea“ (ycona), ea era şi e găzduită în capela Papei, în Sancta Sanctorum. Încărcată de gesturile veneraţiei, cu o ferecătură bogat stratificată în timp, ycona apare acum ca un vestigiu straniu, misterios. Nu departe, bazilica Santa Maria Maggiore adăposteşte icoana la fel de veche şi de venerată a Maicii Domnului. Atribuită Sfîntului Luca, e intitulată Salus populi romani. În ajunul Adormirii Maicii Domnului, Ycona Christi era condusă de Papă şi de mulţime pe Via Sacra pînă la Senatul roman, apoi la icoana Maicii Sale de la Santa Maria Maggiore. Din vechime pînă în secolul al XVI lea aşa se întîmpla.

În biserica constantinopolitană Vlacherne, în a şasea zi a săptămînii, icoana venerată a Fecioarei îşi schimbă înfăţişarea, ca şi cum Maica Domnului ar veni de sus să se sălăşluiască în imagine. E ceea ce ne spune Mihail Psellos în secolul al XI-lea.

Imaginea sfîntă, sau cel puţin unele imagini, excepţionale, erau privite aşadar drept „persoane miraculoase“. Care pot călători pe ape, refuză să fie dislocate din locul apariţiei, surîd sau lasă să curgă lacrimi, lapte, ulei, sînge, intervin în lupte spre victoria credincioşilor. Dar ele sînt miraculoase în primul rînd prin condiţia lor greu situabilă. Entităţi nici numai spirituale, nici numai sensibile, nici doar viziune pură, nici doar imagine concretă, ele nu sînt simplu obiect de artă religioasă, dar nici realitatea ultimă a celui din imagine. Unde sînt ele de situat în ierarhia fiinţei?

La fermecătoarea Mînăstire Din­tr-un Lemn, în Oltenia, bi-unitatea „apariţie“ – obiect de artă sacră instituie scenariul locului; se reflectă în veneraţie, în compoziţia spaţiului.

Potrivit legendei de întemeiere, icoana Maicii Domnului s-a arătat într-un trunchi de stejar unui păstor sau unui călugăr, îndemnîndu l să-i construiască biserică pe locul apariţiei sale. Neascultată, luată acasă sau dusă în biserica satului, imaginea revine „la locul ei“ unde credincioşii sfîrşesc prin a ridica biserică numai din trunchiul de copac suport al hierofaniei. Scenariul e, de altfel, larg răspîndit în geografia religioasă europeană.

Azi, ceea ce face faima locului e şi o uimitoare icoană bizantină. Nu se ştie cum a ajuns în mînăstire, iar despre calitatea ei specialiştii au diverse ipoteze: I.D. Ştefănescu o socotea din secolul al XVI-lea; potrivit lui A.M. Muzicescu, a fost pictată la Constantinopol sau la Athos înainte de 1453, după un model încă mai vechi. Al. Efremov şi Corina Popa o situează în secolul al XV-lea. Istoria de evlavie a locului – produsă în mediul monahal, mediatizată în presă şi pe Internet – preia aceste date, neuitînd să adauge că, potrivit lui André Grabar, care a vizitat mî­năstirea în 1929, icoana ar data din secolul al IV-lea, fiind pictată după modelul celei zugrăvite de apostolul Luca. Incluse în logica naraţiunii religioase, datele savante devin argumente pentru vechimea misterioasă, greu situabilă în timp, cvasi-non-temporală a imaginii.

Nu se afirmă că icoana bizantină ar fi imaginea întemeietoare. Nu printr-o continuitate materială sînt asociate cele două. Ci prin faptul că, în amîndouă, Maica Domnului este cea care îşi dă, în acest loc, „adevăratul chip“. Prin amîndouă, universala ei prezenţă se „autohtonizează“, îşi alege un nucleu particular de iradiere.

În zona de sus, mai retrasă a mînăstirii, exista o icoană minusculă, abia vizibilă, scrijelită în striurile unui vast trunchi de stejar. Nu imaginea fondatoare era conservată astfel, ci evenimentul apariţiei sale. Mai jos, în biserica lui Preda Brâncoveanu, stă somptuoasa icoană bizantină, restaurată, închisă într-o vitrină cu grad înalt de protecţie. Distanţa impusă de conservarea unui obiect de artă nu stînjeneşte veneraţia. Pelerinii se adresează prezenţei, nu obiectului în sine. În logica veneraţiei e ca şi cum apariţia fondatoare ar fi consimţit ca, în perimetrul sanctuarului decis de ea, să-şi „coboare“ prezenţa din originea ascunsă în eleganta biserică princiară. Hotărîndu-se în 2002 pentru restaurarea icoanei, călugăriţele au avut de lucrat cu cele două dimensiuni, cu dualitatea persoană sfîntă – obiect de artă. Au avut de articulat materialitatea preţioasă şi fragilă a obiectului cu deciziile unei instanţe nevăzute. Maica stareţă (interviu în Formula AS): „Voiam să restaurăm icoana sfîntă, ceea ce ar fi însemnat să-i dăm jos îmbrăcămintea de argint. Nu ştiam dacă e bine ce facem sau nu, căci icoanele făcătoare de minuni nu se restaurează de obicei. M-am rugat cu credinţă aprinsă la Maica Domnului să-mi dea un semn. Am chemat specialişti şi am dus-o cu alai în atelierul de lucru. Şase oameni au purtat-o, în timp ce preotul şi noi ne rugam, cerînd semne cereşti, căci mi era frică să nu cumva să fie putredă şi să se năruiască, tocmai cînd îi vom scoate ferecătura de argint. Şi semnele au venit: în timp ce ne rugam, îmbrăcămintea de argint a început să se mişte şi atunci am ştiut că Maica Domnului ne iubeşte şi vrea să o dezbrăcăm.“

Antropologul Marlène Albert-Llorca a arătat ce viu rămîne azi cultul Fecioarelor miraculoase în Spania şi în sudul Franţei, cu ce emoţie îşi împlinesc serviciul „camerierele“ Fecioarei, care dezbracă statuia marială şi o înveşmîntează în noul costum de procesiune. „E un lucru teribil de înalt să o atingi, cînd tot anul i te rogi.“ Fără a fi părăsit de sacralitate, obiectul nud e „ca o păpuşă“, spun ele. Odată înveşmîntată şi împodobită, „este Ea“.

În ceea ce unora ne-ar putea părea evlavie uşor folclorică dăinuie un mod de comunicare a concretului cu trans-sensibilul. Privită cu atenţie la sens, nu la pitorescul ei, tratarea imaginilor miraculoase pune în relaţie un loc particular cu universalul ceresc, imediatul cu dincolo-de-lume, materialitatea unui obiect cu o maiestuoasă persoană spirituală. În ea transpare logica medierii între vizibile şi nevăzute. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.

Foto: wikimedia commons