O mică judecată de apoi
Eram în troleibuz. Îmi rămăsese pe haină o insignă #rezist, primită la demonstraţie. În faţa mea, o femeie în negru, cu chipul de o cuvioasă seninătate, mă aţintea din cînd în cînd sever. M-a întrebat în sfîrşit de ce eu, om cu părul alb, protestez, „rătăcind“ aşa cum fac cei tineri. Păi, protestez împotriva furtului legalizat în folosul oamenilor politici, a impertinenţei cu care ne tratează. Vai-vai, a zis ea, aşa a început în Ucraina, în Siria şi vedeţi ce s-a întîmplat acolo. Prăpăd. Vă manipulează multinaţionalele, puteri infiltrate din afară. Dacă sînteţi aşa de ştiutoare, zic eu, cine sînt exact aceste puteri? Forţele oculte, a izbucnit răspunsul. (Se impunea, pe lîngă prea banalele multinaţionale, ceva întunecat, misterios…) Femeia era foarte sigură pe ce ştia. Dovadă că mi-a pus şi un diagnostic: „Nu mergeţi pe calea lui Dumnezeu, mergeţi pe calea Satanei!“ Asta chiar că m-a scos din sărite. „Şedeţi deja în scaunul de judecată al Domnului? V-a lăsat puţin să-i ţineţi locul?“
Apoi mi-am spus că şi eu reacţionasem prost, fără umor, nepotrivit de tăios. Mă iritase tonul apocaliptic peste care dădusem în transportul în comun. Or, el nu făcea decît să exprime ascuţit o omenească teamă, vulnerabilitatea unei persoane, a unei categorii, asupra căreia demagogia cea mai crasă are uşor priză. O categorie care nu se recunoaşte în mersul occidental – ofertant, divers, dinamic, dar şi tot mai accidentat –, care se simte străină de el, lipsită de siguranţă, care are nevoie de protecţie. În fond, nu fusesem mai pricepută la dialog decît acuzatoarea mea.
***
Se spune că viaţa publică şi, în genere, concepţiile despre societate nu mai pot fi caracterizate astăzi prin binomul dreapta-stînga. Altfel de partiţii au acum mai multă relevanţă: liberalism-populism (cu corelativul liderului „salvator“), europenism-naţionalism, globalizare-izolaţionism. Prost e faptul că aceste partiţii sînt calitativ asimetrice. Că al doilea termen, acum pe val, exploatează îngrijorarea, frica celor izbiţi de excesele care pot apărea într-un regim liberal deschis (nu doar cădere economică, ci şi multiculturalism uniformizant, egalitarism de gen, imigraţie masivă, tensiuni interreligioase). Liderii populismului amplifică demagogic aceste spaime, iritări, resentimente. Absolutizează ceea ce e moment de criză, fenomen de gestionat, situaţie de echilibrat în regimul liberal. Proclamă că în aceste tensiuni stă însăşi substanţa lui. Descriu regimul liberal deschis în termeni catastrofici, ca aducător de pericole fatale. Promit, în schimb, un paradis „la îndemînă“. Irealist ca bugetul PSD. Ameninţător pentru statul de drept precum legiferarea parlamentară a corupţiei. Cu butaforia „adevărurilor alternative“ intoxică situaţia reală, combat atitudinile de echilibru, de centru, de realism politic şi mental.
Nu jelea Trump America moştenită de la predecesorul său? Nu-i promitea el o nouă „măreţie“? Repede, doar prin prezidenţiala lui prezenţă. Tot mai mult, sunetul discursului pare să bată gîndirea aplicată pe concret, raţionalitatea politică, raţionalitatea pur şi simplu. Important e ca tonul să fie cît mai hard. Sigur că liberalismul, UE, globalizarea nu sînt fenomene roze. Sigur că ele cuprind tensiuni, că au defecte de substanţă şi de funcţionare, că uneori cunosc excese… Dar, în crizele lor, sînt reale. Şi, se poate spera, amendabile. Pot fi, în orice caz, dezbătute, criticate, avertizate de mutaţiile/excesele/pericolele pe care le cuprind. Printre partizanii europenităţii se află criticii ei cei mai atenţi.
În schimb, ideologii populismului izolaţionist au un vocabular pseudoreligios. Şi, din păcate, obţin o credinţă de acelaşi tip. Adepţii lor „primesc adevărul“ de la mijloacele lor de propagandă. Par imuni la argumente, îndoială, reflecţie. Vor mai degrabă să audă povestea unei lumi unde ei să aibă linişte şi unde „vinovaţii“ să fie pedepsiţi.
Nu pretind cîtuşi de puţin că, din credinţă religioasă, femeia din troleibuz înghiţea nemestecat scenariul PSD. Credinţa îndeamnă la luciditate, la examen de sine, la examenul realist al lumii, nu la credulitate. Logosul întrupat nu a venit să predice niscaiva scenarii conspiraţioniste, nebuloase. Dar e un fapt că, datorită unor factori socio-culturali, devotamentul religios se poate îmbina cîteodată cu credulitatea, cu înclinaţia spre mitic ieftin şi miraculism.
E un fapt că religia însăşi a cunoscut şi cunoaşte variante izolaţioniste, asocieri cu naţionalismul, crispări identitare. Creştinismul răsăritean în genere a cultivat distanţa suspicioasă faţă de celelalte confesiuni creştine, şi-a proclamat superioritatea spirituală faţă de toate. Dar, în mod ciudat, şi-a îndreptăţit rolul public nu prin această excelenţă, ci prin lipirea pe popor, printr-o credinţă aproape subsumată unei categorii istorice precum naţiunea. Nu mai de departe decît 2014, Biserica Ortodoxă accepta să fie preluată în discursul naţionalist al PSD – Victor Ponta. Patriarhul îl numea pe Klaus Iohannis un „străin“ benefic pentru poporul român.
E cu atît mai remarcabil că, în criza de acum, Biserica Ortodoxă a dat un semn precis în favoarea europenităţii. Acum cînd, prin încercarea de a legifera corupţia, PSD subminează statul de drept, Biserica Ortodoxă şi Patriarhul Daniel au avut o reacţie limpede de împotrivire. Şi ea a fost argumentată spiritual (corupţia degradează persoana umană). Făcînd aşa, ei şi-au luat totodată o anumită distanţă de puterea politică. Ceea ce e iarăşi de o îmbucurătoare noutate. Pe urmă, Biserica Ortodoxă Română ia distanţă, prin oficialii ei, faţă de vechiul izolaţionism spiritual. La Sinodul Panortodox, a susţinut dialogul interreligios, ceea ce a stîrnit, fireşte, spaima (şi protestul) unor tradiţionalişti. Sînt elemente prin care Biserica arată că poate răspunde spiritual lumii deschise (străbătută de tensiuni) de astăzi.
În religie, varianta tare de izolaţionism e fundamentalismul. Nu numai fiindcă fundamentaliştii închid sensurile Scripturii în „litera“ ei şi se declară singurii posesori ai adevărului credinţei. Ci şi fiindcă, foarte asemănătoare între ele, ideologiile fundamentaliste organizează grupul de adepţi ca pe o „enclavă“ de oameni perfecţi, destinată însă să obţină hegemonia asupra întregii societăţi şi să îi construiască viitorul. Se prezintă, ca şi Marine Le Pen şi alţi lideri din aceeaşi făină, în rolul de „transformator“, de „recreator“ al lumii.
Cît despre varianta extremist liberală a credinţei, ea a înflorit în anii ’60-’70 ai secolului trecut, cu „religiile à la carte“, „nebuloasele mistico-ezoterice“, „bricolajele de elemente religioase şi ştiinţifice“, cu tot ceea ce individul se simţea îndreptăţit să-şi pregătească drept reţetă de credinţă după propriul gust.
E adevărat însă că îngrijorătoare sînt acum fundamentalismul islamic agresiv, pe de o parte, şi pseudo-religia populismului, interior Europei, pe de altă parte. Al doilea nu e, de altfel, în mare parte decît reacţia în oglindă faţă de cel dintîi.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.
Foto: Andrei Ivan