O lumină asupra imediatului
De curînd, revista a publicat în rubrica „...din polul plus”, pasaje din volumul Setea de absolut, reeditat de Editura Spandugino. La întrebările lui Christian Chabanis, Gustave Thibon îşi formulează aici – a cîta oară! – reflecţiile spirituale: proaspete şi viguroase, căci decurg din foraj intelectual şi atenţie interioară, tăioase, grave, căci secondează cu trezie critică elanul fiinţei spre divin, sclipitoare ca formulări, căci el are talentul de a-şi transpune vivacitatea gîndirii într-o expresivitate pe măsură, adesea aforistică şi paradoxală. Aurelian Crăiuţu, ca traducător, reia astfel volumul publicat în 1997 la Editura Anastasia, însoţit de o simpatetică prefaţă.
Gustave Thibon (1903-2001) e un gînditor creştin de o tonică singularitate. E un neşcolit hipercultivat, în aşa măsură hipercultivat că ia în grijă şi cultivarea întrebărilor, a sensurilor ultime. Dintr-o veche familie din sudul Franţei, agricultor pe urmele tatălui său în Saint-Marcel-d’Ardèche, unde Thibon s-a născut şi a muncit toată viaţa, el ia în serios – cu o intensitate aparte – capacitatea omului de a-şi solicita gîndirea pînă la limită, pînă la contemplaţie. Lucrul cu pămîntul şi lucrul cu cerul s-au îmbinat la el într-o cale de cunoaştere, într-o iubire de înţelepciune metafizică. O spune în mod simplu şi spectaculos: „Datorită nu ştiu cărei chemări, am fost cuprins de o febră a cunoaşterii lipsită de orice finalitate... prin intermediul acestei sete de cunoaştere mi s-a revelat divinul”. Cel care, la treisprezece ani, a părăsit şcoala pentru a-l înlocui la cultivarea viei pe tatăl său plecat pe front a asimilat din plin, nesăţios, cultura mare a lumii. Face referire, ca la o hrană consumată, la filozofi şi poeţi europeni, la mistici creştini sau orientali, la înţelepciuni antice ori extra-europene. Forajul în mesajul christic, ancorarea în acesta îl deschid spre toate zările metafizicului. „Eroii, înţelepţii, poeţii, sfinţii din toate timpurile şi din toate ţările au spus, toţi, exact acelaşi lucru în formultări foarte diverse...”
În sfîrşit, Gustave Thibon e cineva devotat prieteniei spirituale şi comunicării. Mulţimea conferinţelor şi a cărţilor sale, calitatea gîndirii şi a scriiturii lui au fost omagiate de Academia Franceză prin două premii: marele premiu de literatură în 1964, marele premiu de filozofie în 2000.
Într-una dintre cărţile sale cele mai cunoscute, Ignoranţa înstelată (1974, tradusă la Humanitas în 2003), Gustave Thibon face o subtilă şi pertinentă distincţie. „Regulă generală: a nu identifica necunoscutul cu străinul. Dumnezeu este pentru noi fiinţa cea mai puţin străină (interior intimo meo) şi cea mai necunoscută (pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut...). Invers, cunoaştem foarte clar lucruri care ne sînt profund străine: legile materiei, lumea cifrelor etc. De aceea trebuie să-l tratăm pe Dumnezeu ca pe un necunoscut, nu ca pe un străin.”
Ca mai pretutindeni, Thibon dă roată aici temei interiorităţii: locul unde divinul e prezent mai propriu, mai consistent, mai adînc decît e chiar sufletul omenesc. În celebra formulare a lui Augustin, citată în pasaj, Dumnezeu ne e mai lăuntric decît ne sîntem noi înşine (Conf. 3, 6, 11). Sîntem fiinţe locuite, în centrul nostru profund, de o prezenţă care ne rămîne – poate – nebănuită, necunoscută, necăutată. Dar chiar spiritualii care forează spre adîncimile inimii dau acolo de o prezenţă de neepuizat pentru cunoaştere, care cheamă spre infinitul ei plin de sens. O spune, într-o frumoasă formulare, un contemplativ isihast, Nichifor din Singurătate (secolul al XIII-lea): „Coboară-te în tine însuţi” ca să ieşi din particularul tău, din scoarţele eului, „şi vei afla acolo trepte pe care vei putea să urci”. În general ignorăm nu numai acea Prezenţă. Ne ignorăm propria interioritate, nefiind îndeajuns de atenţi la verticala care se adînceşte în ea. „Înclinat să trăiască în sfera sensibilului şi a socialului, adică la suprafaţa lui însuşi”, spune Thibon, „nimic nu e mai misterios pentru om decît propria singurătate. De aceea, un Dumnezeu perfect interior nu poate fi decît un Dumnezeu transcendent.”
Tema singurătăţii, a omului „adunat”, care plonjează în sine pentru a descoperi comunicarea cu zenitul divin, e o temă dintotdeauna, de pretutindeni. Creştinsimul o exaltă, printre altele, în rugăciunea inimii. Plotin vorbeşte despre „fuga celui singur spre Cel singur”. Islamul mistic se referă la sirr, misterul, punctul de contact între străfundul conştiinţei şi Dumnezeu. A fi singur, în sensul de unificat, şi a fi orientat pe verticala care uneşte interioritatea profundă cu transcendenţa dau esenţialul oricărui program contemplativ.
Temă dintotdeauna, ea poate face pe neaşteptate semn în miezul prezentului, al unei actualităţi traumatice. Anii de pandemie ne-au impus distanţa sanitară, restrîngerea drastică a circulaţiei şi a reuniunilor, izolarea. Au fost ani apăsători, greu de trecut. Cîţi şi în ce măsură i-am folosit ca pe un prilej de valorificare a singurătăţii? Cîţi şi în ce măsură am transformat singurătatea impusă într-o singurătate benefică, de concentrare pe verticala fiinţei noastre? Ca pe un prilej de cunoaştere: a sonda propria interioritate şi Prezenţa necunoscută din adîncul ei? Un jurnalist catolic, Jean-Claude Noayé, a socotit că pandemia ne-a făcut mai sensibili la tema singurătăţii, la provocările, dificultăţile, beneficiile ei. A oferit publicului un volum despre practica ei spirituală: Ils ont choisi la solitude (Paris, 2022), o anchetă bine documentată asupra „celor care au ales singurătatea”, a eremiţilor diferitelor tradiţii, din timpurile vechi şi de astăzi.
Dar, în fond, singurătatea verticală pune în evidenţă o temă mai vastă: anume calitatea nepreţuită a persoanei, a oricărei persoane, de vreme ce adîncul fiecăreia e locul de întîlnire cu transcendentul. Nu e vorba aşadar despre o temă a evaziunii, care să ne scutească de atenţia faţă de actualitate. Dimpotrivă. Împreună cu Thibon şi Simone Weil se poate spune că o tradiţie spirituală îşi arată consistenţa şi prin lumina pe care o aruncă asupra lumii, asupra imediatului. Or, aşa fiind, tocmai perspectiva spirituală ne face mai acut atenţi la faptul că ne aflăm acum în cursul unei foarte grave înfruntări. Fiindcă ea priveşte tocmai persoana umană. Agresiunea Rusiei lui Putin asupra Ucrainei e atacul unui regim al forţei brute, care neagă persoana în demnitatea ei. Pentru Putin şi adepţii lui, persoanele, fie ele ucrainene ori ruse, civili ori combatanţi, sînt nimic. Sau doar materie de procesat totalitar. Societăţile liberale, cu carenţele lor mereu criticate, mereu amendabile, sînt spaţii unde persoana umană îşi păstrează valoarea. Ucraina, cu ajutor occidental (poate nu îndeajuns de puternic), luptă nu numai pentru fiinţa ei naţională. Luptă împotriva unui regim al non-persoanei. Ne aflăm în spatele frontului ei de luptă. Sîntem parte a acestei înfruntări. Alături de îngrijorarea faţă de criza alimentelor, a energiei, a mediului, a puterii de cumpărare, e necesar să fim conştienţi de această miză a conflictului.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Foto: Gustave Thibon