O lecție despre bunătate

Cărțile lui Rémi Brague pot fi citite cu o intenție terapeutică. Este vorba despre o terapie subtilă, inteligentă, în care pacientul (adică modernitatea) nu este certat pentru imprudențele sale, ci învățat să își regîndească excesele și să își primenească instinctele. Nu este totul pierdut, dar identificarea precisă a cauzei suferinței cere o interogație radicală care să scuture efectele acesteia.

În Istoria experienței umane a universului (TACT, 2012), diagnosticul este formulat succint: „Cosmosul modern este indiferent din punct de vedere etic. Imaginea lumii ivită din fizica de după Copernic, Galilei, Newton este aceea a unui joc de forțe oarbe, unde nu mai e loc pentru examinarea Binelui” (p. 279). Or, asta înseamnă că omul rămîne fără casă, fără un loc în care să se regăsească și să se gîndească la sine. Cu alte cuvinte, rămîne fără posibilitatea experienței, care este în mod esențial una situată, finită, dependentă de un loc și un timp anume, de o lume pe care o poartă cu sine și încearcă să o înțeleagă. Sărăcirea experienței, o temă pe care o regăsim și la Walter Benjamin, de exemplu, constituie trauma modernității; fără ea, omul rămîne suspendat între absoluturi inaccesibile și infernuri abstracte, avînd în sine doar gustul metalic al reflexivității și coșmarul obiectivității ca măsură a adevărului.

Regăsirea experienței, a posibilității de a pune problema sensului în contextul vieții constituie miza regîndirii „proiectului” modern și a limitelor sale. Cartea lui Rémi Brague la care vreau să mă refer, Lecuind adevăruri luate razna. Înțelepciune medievală pentru vremuri moderne (Ratio et Revelatio, 2022), este o frumoasă încercare de terapie a modernității. Dan Siserman, unul dintre traducătorii cărții (alături de Dan Radu), sintetizează ideea conferințelor adunate în carte sub semnul unei întrebări cum lumea de astăzi nu mai știe să pună: „De ce e bine ca omul să existe?”. Eșecul modernității constă în imposibilitatea de a (mai) răspunde, iar cauza acestui eșec, explică Brague, este relația strîmbă pe care și-a construit-o cu lumea din care s-a născut, creștinătatea Evului Mediu. Din momentul în care omul a considerat mai nimerit să se conceapă pe sine ca proiect și nu ca sarcină, lucrurile „au luat-o razna”, iar răspunsul la întrebarea de mai sus se întunecă: „Lumea modernă nu lasă nevătămat capitalul din care trăiește, ci îl corupe” (p. 15). Virtuțile creștine, transformate în simple imperative etice, își pierd, după cum observă Brague alături de Chesterton, coerența și respirația pe care Revelația le-o conferea. Rațiunea este ea însăși sfîșiată în momentul în care înțelege credința doar ca pe o formă imperfectă de cunoaștere. Și, mai mult, deși trăim într-o „cultură a vinovăției”, fără speranța în iertare aceasta devine un „sacrament pervers de spovedanie fără dezlegare” (p. 16).

Modernitatea ca proiect fără alt conținut decît satisfacția noutății și refuzul de a considera omul ca centru al lumii conduc, alături de cele de mai sus, la sufocante eșecuri ale înțelegerii și la imposibilitatea dialogului cu lumea. Reabilitarea acestui dialog trece, în concepția lui Brague, prin reevaluarea concepției platoniciene despre bine: „Platon a înțeles Binele nu atît ca pe o normă pe care subiecții activi trebuie să o respecte, cît mai degrabă ca pe un principiu creator” (p. 72). Este o idee pe care o regăsim în creștinism, în primele versete ale Genezei și apoi în toată teologia medievală. Teza acesteia din urmă, formulată ca ens et bonum convertuntur, devine de neînțeles pentru modern, care restrînge binele la sfera moralei, iar ființa la o semnificație abstractă, pe bună dreptate luată peste picior de atîția filosofi, în momentul în care metafizica părea că și-a epuizat definitiv forțele.

Prin urmare, la întrebarea „De ce e bine ca omul să existe?”, cei vechi aveau un răspuns limpede: pentru că existența este în sine bună, aflată în grija unei ordini sau a unui creator care nu lasă lucrurile „să o ia razna”. Iar scopul omului, în existența sa liturgică, este acela de a aduce laudă și de a cunoaște sensurile lumii. O a doua întrebare legată de prima este: „Mai sîntem capabili să lăudăm?”. Odată cu ea se deschide o a doua miză importantă a cărții, care privește ceea ce este în cea mai mare măsură uman: cultura. Un text formidabil invocat în carte este conferința ținută de Papa Benedict al XVI-lea în 2008 la Collège des Bernardins. Plecînd de la viața monahală medievală, este aici dezvăluit un sens al culturii ca simplă formă de îngrijire a ceea ce este primit, ca sarcină de a căuta un limbaj al laudei. Exemplul muzicii este cuceritor: „Această exigență intrinsecă de a vorbi cu Dumnezeu și de a cînta despre El cu cuvintele pe care El însuși le-a dat este cea care a dat naștere marii tradiții a muzicii occidentale. Ea nu a reprezentat o formă de creativitate privată, în care individul își înalță un monument pentru sine și face din autoreprezentarea sa criteriul său esențial. Este vorba mai degrabă de a recunoaște cu vigilență, cu urechile inimii, legile interioare ale muzicii creației, arhetipurile muzicii pe care Creatorul le-a clădit în lumea sa și în oameni, și de a descoperi astfel o muzică demnă de Dumnezeu și, în același timp, cu adevărat demnă de om, o muzică a cărei vrednicie să răsune puritate” (traducere Dan Siserman). Creștinismul, comentează Rémi Brague, nu se dorește a fi creator de cultură, ci păstrător. El reorientează, selectează și reinterpretează materialul simbolic primit de la antici pentru a-l face să vorbească despre o realitate nouă, aceea a Dumnezeului întrupat. Și o face cu conștiința că, astfel, însuși acest material este primenit și livrat unei noi vieți.

Din credința în Binele ca temelie a lumii se naște astfel un fel de a fi uman care se întemeiază pe capacitatea de a lăuda. În spiritul întregii cărți, se mai poate adăuga: pe capacitatea de a fi bun. Ultima conferință din cartea lui Rémi Brague, „Civilizația în calitate de conservare și conversație”, conține o reflecție despre relația dintre civilizație și barbarie. Concluziile ei pot fi însă citite cu o intenție mai largă. Specificul civilizației este conversația, afirmă Rémi Brague. Posibilitatea de a comunica asigură deopotrivă continuitatea (a unei tradiții, a unor valori, a unor apartenențe) și înnoirea lumii în care trăim. Barbarul, după definiția clasică, este cel care nu poate intra în conversație. Dar aceasta din urmă, la rîndul ei, are drept condiție de posibilitate bunătatea: manifestată fie ca simplă deschidere politicoasă fie, mai mult, ca o formă de căutare a partenerului de dialog, cu credința că are ceva să spună care ne privește pe toți pentru că adaugă o nuanță la felul în care este concepută lumea. Bunătatea devine un corolar al civilizației, în măsura în care ea este înțeleasă ca păstrare și apărare a umanității în mijlocul barbariei. Datoria de a menține lucrurile umane „în integralitatea lor”, de a le păstra, precum și responsabilitatea de a participa la binele care ne-a fost dat prin chiar existența noastră sînt mărcile umanității vindecate de excesul proiectului gol, modern. Rémi Brague numește acest fel de a fi conservatorism, fără a-l orienta în vreun fel ideologic: „de fapt, oamenii conservatori sînt pur și simplu conștienți de greutatea care se află pe umerii omului ca ființă liberă” (p. 165).      

Ioan Alexandru Tofan este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.