O întrebare greu de ocolit

Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată. În Răsărit, regimul Putin distruge oameni şi oraşe ale Ucrainei, îşi toacă propriii cetăţeni pe front, încearcă să sufoce orice formă de protest. În Apus, Trump riscă să pună pe butuci democraţia la ea acasă, susţinut de o mulţime de americani. Face din exerciţiul politic bunul plac al unui mahăr de mahala. E partenerul occidental al lui Putin. Un rău cu două chipuri convergente minează ordinea civilizată, ameninţă Occidentul, Europa. Cît despre suferinţă şi nenorocire, ele au ajuns materie curentă. Cum e, de pildă, chinul acelei femei din Harkiv, ai cărei fiică şi nepoţi au pierit în casa incendiată de un bombardament rusesc. „Nu ştiu cum am să trec prin asta”, spune ea înecată de durere. E doar una dintre nenumăratele ştiri de fiecare zi.

Cum te aşezi în faţa răului, a suferinţei devenite atît de virulente, de tăioase? Cum iei seama la ele? O cale ar fi acţiunea, efortul organizat, tenace împotriva răului. E apoi întrebarea despre cum de răul are atîta loc în alcătuirea lumii, despre ce rost poate avea suferinţa. Cînd ele abundă în experienţa ori în ştirile de fiecare zi, întrebarea nu poate fi evitată. Cu masivitatea lor, răul şi suferinţa ne scormonesc mintea, ne împing la o cît de modestă căutare. 

În privinţa acţiunii, Ucraina e exemplul eroic, pe care invadatorul nu izbuteşte să-l înfrîngă, să-l descurajeze. Dar pe care insuficienţa ajutorului occidental riscă să-l lipsească de mijloace. În Rusia, în ciuda compresorului totalitar, continuă să existe cazuri eroice de curaj, de rezistenţă împotriva regimului. Aleksei Navalnîi va rămîne un om al acţiunii, o voce  imposibil de înăbuşit. Pînă în ajunul morţii l-a denunţat pe dictator, şi-a păstrat în carcera arctică vigoarea, calmul şi umorul. Putin l-a putut otrăvi, întemniţa, supune unui regim de exterminare. Dar nu l-a putut învinge. Fiindcă nu l-a putut învinge, l-a ucis, spunea pe drept cuvînt Iulia Navalnaia. Alţi ruşi îşi continuă opoziţia: politicienii Ilia Iaşin şi Vladimir Kara-Murza (amîndoi în închisoare dură), Evgheni Roizman, fost primar al oraşului Ekaterinenburg, Oleg Orlov, membru al astăzi interzisei asociaţii Memorial pentru documentarea represiunii sovietice, pe cale de a fi judecat, alţi întemniţaţi. Sînt apoi cei care, chiar dacă nu ajung la acţiune organizată, fac gesturi, riscante, de solidaritate: de pildă, cei care, în oraşele ruseşti, au îndrăznit să-l cinstească după moarte pe Navalnîi.

Faţă de acţiunea eroică a Ucrainei, Europa nu s-a mobilizat încă destul, nu a atins nivelul acţiunii eficace. „A sunat ceasul deşteptător, dar încă nu ne-am dat jos din pat”, spunea de curînd ministrul de Externe al Lituaniei. Cînd ordinea democratică e ameninţată din Răsărit şi din Apus, Europa nu poate oare acţiona mai repede, mai amplu, mai decis? Mai treaz?

Alături de situaţia din teren, rămîne pentru fiecare dintre noi întrebarea privind scandalul răului şi al suferinţei. Religia dă aici nu puţine piste de interogaţie. Dar nu o dată reducem aceste piste la răspunsuri gata făcute, prea uşoare ca să se măsoare cu greutatea înăbuşitoare a întrebării. Iov, poemul despre rău şi suferinţă, interzice un astfel de tratament rudimentar. Iov e exasperat în faţa explicaţiilor pe care prietenii le dau suferinţei lui. Strigă împotriva metodei lor de a căuta „justificări”. Găseşte procedeul sîngeros de nepotrivit cu scara întrebării. În mare, prietenii avansează două explicaţii. Prima: Iov trebuie să fi făcut el ceva ca să stîrnească nenorocirea pe care Dumnezeu a abătut-o asupra lui. Are el o vină ascunsă. Dar, asemenea dreptului din Republica lui Platon, Iov e figura inocentului plin de evlavie, fără greş: poemul insistă îndelung asupra acestei calităţi. Prietenii nu se lasă însă: tocmai îndîrjirea cu care pune întrebarea, tocmai strigătul lui pentru sens îndreptat spre Dumnezeu ar da motiv pătimirii lui. A doua explicaţie a prietenilor: Dumnezeu e atotputernic, e Creatorul care nu are de dat socoteală creaturii pentru soarta şi năpastele ei. Or, asta l-ar lipsi pe Dumnezeu de interlocutorul uman, ar face din cel din urmă doar o materie inertă, incapabilă de dialog. 

Pe scurt, prietenii plasează problema lui Iov, problema răului şi a nenorocirii, în logica închisă a lumii. Îi răspund prin „explicaţii” în orizont finit şi moralist. „Rezolvă” problema, elimină vectorul stăruitor al interogaţiei. Pentru ei, căutarea, întrebarea neistovită adresată transcendenţei înseşi sînt condamnabile. Într-un text în a cărui tramă se întrevede cazul lui Iov (Iubirea lui Dumnezeu şi nenorocirea), Simone Weil făcea o deosebire plină de justeţe. În cel nenorocit, spunea ea, geme la nesfîrşit o singură întrebare: de ce? El nu caută o „explicaţie”, nu caută mecanismul care l-a prăbuşit în nenorocire. Caută un drum, un sens. Care e rostul, scopul nenorocirii mele? Pentru ce am ajuns dispreţuit, ameninţat, vulnerabil, terorizat? Iisus însuşi a pus pe cruce întrebarea: „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”. Omul nenorocit, spune Simone Weil, îşi priveşte starea nu din punctul de vedere al necesităţii, ci al finalităţii.

În fond, pe Iov asta îl macină, de asta strigă din răsputeri la Dumnezeu: fiindcă nu găseşte nici un înţeles pentru nenorocirea lui. Caută în propria viaţă, în condiţia umană, în marea carte a creaţiei, în înţelepciunea cu care Dumnezeu a compus-o şi nu află nimic destul de convingător ca să-i dea un sens, să-i mulţumească înţelegerea, să i-o sature. Peste risipirea avutului şi a cărnii lui a trecut cu destulă uşurinţă. Dar mintea lui este exasperată. Ea e cea care cercetează în van, suferă şi se tînguie de-a lungul poemului. Pentru foamea de sens a nenorocirii – şi nu numai a ei –, răspunsurile imanente, oprite în loc, nu sînt de ajuns. 

De-a lungul întregului poem, Iov refuză „rezolvarea” problemei. În pofida prietenilor, continuă să-şi lanseze întrebarea în sfera transcendenţei; îl cheamă pe Dumnezeu ca să se întrebe împreună despre condiţia răului şi sensul nenorocirii. Şi, în cele din urmă, izbuteşte să-şi atingă Interlocutorul. Dumnezeu iese din misterioasa lui tăcere, îi vorbeşte tumultuos, vocea divină se revarsă cu infinitul sensurilor ei. Există, în acest torent de sensuri, vreun răspuns la întrebarea lui Iov? Sau torentul a înghiţit cu totul întrebarea?

În finalul poemului ni se spune ceva, dar nu e vorba despre un răspuns, ci despre calitatea căutării. Dumnezeu consideră că i se potriveşte stăruinţa interogaţiei lui Iov, energia ei verticală. Mai puţin potrivită cu Sine i se pare pietatea statică a prietenilor. O acceptă în măsura în care ea rămîne permeabilă faţă de curajul întrebării lui Iov, faţă de perseveranţa ei dinamică. 

Descumpăniţi de scandalul răului şi al suferinţei, nu se poate să nu ne întrebăm asupra lor. E potrivit atunci să luăm seama la preferinţa divină în ceea ce priveşte modul întrebării. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.