O inimă curată

2 august 2023   DIN POLUL PLUS

Una dintre fericirile pe care Hristos le proclamă în Evanghelia după Matei privește legătura dintre puritatea inimii și vederea lui Dumnezeu. Dintre toate, această fericire pare a fi cea mai înaltă și, prin exigența ei, aproape inaccesibilă, căci cine are cu adevărat o inimă curată ca să-L poată vedea pe Dumnezeu? Dar întrebarea de mai înainte comportă o anumită ambivalență: pe de o parte, exprimă realismul condiției imperfecte și impure a omului, iar pe de altă parte, o resemnare vinovată: e ca și cum am accepta că există o frumusețe ideală pe care o contemplăm doar ca fiind cu neputință de atins. Or, această fericire atît de extra-ordinară, în sensul alterității față de regimul comun al vieții, este anunțată tocmai ca posibilă de însuși Cel care s-a arătat oamenilor ca „chip al Tatălui” (2 Cor 4, 4). Unii L-au văzut și L-au recunoscut, urmîndu-L pînă la capăt, alții L-au contestat, batjocorit și condamnat. Unora li s-a revelat în splendoarea Sa dumnezeiască, așa cum s-a petrecut pe Tabor, în momentul Schimbării la Față, altora li s-a făcut cunoscut prin efectele miraculoase ale puterii Sale. Au fost și orbi care, deși nu puteau să se bucure cu ochii trupești de prezența în mijlocul lor a Fiului lui Dumnezeu, i-au perceput identitatea cu o sensibilitate spirituală, ținînd de claritatea și curățenia inimii. 

În predica de pe munte, Hristos făgăduia astfel o fericire aflată între „deja” și „nu încă”, conducîndu-i pe cei ce îl ascultau pe calea profeților care nu de puține ori vorbiseră despre inima curată ca efect al înnoirii prin pocăință (Ps. 50, 11) sau ca o condiție a intrării în Templu: „Cine se va sui în muntele Domnului și cine va sta în locul cel sfînt al Lui? / Cel nevinovat cu mîinile și curat cu inima, care n-a luat în deșert sufletul său și nu s-a jurat cu vicleșug aproapelui său” (Ps. 23, 3-4). Inima este, în limbajul simbolic al Vechiului Testament și în antropologia spirituală biblică, interioritatea cea mai adîncă a omului, identitatea sa ființială, sediu al gîndirii și al deciziei și, prin urmare, loc al fidelității în relație cu Dumnezeu sau al impurității infidele. Iisus avertizează la un moment dat, în contrast față de ritualismul purității exterioare, că „nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură”, adică necurăția inimii: „Gîndurile rele, ucideri, adultere, desfrînări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule” (Mt 15, 11 și 19). Cu alte cuvinte, relația cu Dumnezeu, pregătirea pentru întîlnirea cu El, pătrunderea în sfera sacralității absolute începe din interior și se decide în acest spațiu cvasi-insondabil al inimii, al centralității iradiante a făpturii umane. Faptele purificării și, implicit, ale respectului față de sacru sînt, de fapt, privite și primite de Dumnezeu dinspre ceea ce nu se vede, dar constituie miezul acestora: intenția, dragostea, non-duplicitatea, dăruirea de sine, blîndețea, smerenia, dorința și speranța de a-L cunoaște și a-L vedea pe Dumnezeu. Singura dată cînd Iisus a spus ceva despre inima Sa a fost atunci cînd a făgăduit odihnă celor „osteniți și împovărați”: „Învățați-vă de la mine, că sînt blînd și smerit cu inima” (Mt 11, 29). Iată, inimilor convertite, în „carnea” cărora Dumnezeu dorea, potrivit profetului Iezechiel (36, 26), să fie înscrisă Legea, Iisus le oferă modelul blîndeții și al smereniei, al iubirii de oameni pe care o întrupează, făcînd-o accesibilă, vindecătoare și restauratoare. 

Chiar și în asaltul sau bruiajul gîndurilor impure, despre care mărturisesc experiențele asceților, sau în împresurarea suferințelor și a motivelor de deznădejde, rămîne un spațiu rezervat unei alegeri de adîncime, cu neputință de alterat, în care vocea lăuntrică, uneori abia sesizabilă, a conștiinței e ascultată de Cel care cunoaște inimile și, văzîndu-le în aspirația lor după blîndețe și smerenie, în renunțarea la toată urîțenia și teribila deformare a umanității, în fragilitatea, dar și fidelitatea lor, le lasă să-L contemple ca pregătire a vederii „față către față” (1 Cor 13, 12). Inima curată nu e ceea ce poate obține omul de unul singur, ci efectul unei înnoiri pe care Dumnezeu însuși o împlinește în spațiul unei receptivități active. E ca o sămînță a vieții contemplative sădită în plin efort de purificare, reluat cu vigilență și încredere, sau ca o oglindă a luminii interioare în care se reflectă lumina lui Dumnezeu.  

Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021).

Mai multe