O bibliotecă insuficient de largă
De două ori, în finalul celei de a patra Evanghelii, Sfîntul Ioan afirmă că actul lui Christos depăşeşte puterea de spunere a unei cărţi, a Evangheliei înseşi ca text. Mai mult, lumea, lumea toată are rafturile prea strîmte pentru mulţimea cărţilor care, ele însele, n-ar fi în stare să epuizeze încărcătura de viaţă şi de sens dăruită de Christos.
La sfîrşitul penultimului capitol evanghelic, spune: „Şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sînt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezînd, să aveţi viaţă în numele Lui” (20, 30-31). Ultimul capitol şi Evanghelia însăşi se încheie aşa: „Dar sînt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” (21, 25).
De-necuprinsul actului christic e menţionat apăsat, ca o marcă, peste cuvintele Evangheliei, e pus ca o pecete paradoxală asupra lor. Paradoxală fiindcă ea nu indică rotunjimea unui text autosuficient, a unui mesaj închis. Arată, dimpotrivă, că textul trebuie înţeles ca receptacul neîndestulător în raport cu plinul christic care se revarsă, învietor, peste condiţia noastră, peste limitele noastre de a înţelege realul. Aşa cum îl prezintă Ioan, textul Evangheliei dă reperele esenţiale, dă „gustul” actului christic. E menit să trezească credinţa, să-i dea pofta de a porni, de a se dezvolta. Nu intenţionează să o instaleze în lămuriri suficiente, statice. Textul evanghelic e ca o fericită ademenire de a intra într-un orizont de viaţă şi de cunoaştere care se bolteşte nemărginit, deschis spre claritatea ultimă. Ucenicii au, fiecare potrivit propriului temperament spiritual, experienţa acestui orizont infinit deschis. Îi consemnează datele de căpătîi, dar nu-l pot epuiza nici în ce-i priveşte pe ei înşişi, nici în ce-i priveşte pe destinatarii Evangheliei. Şi ei, alături de noi, pot înainta în bogăţia lui verticală.
În cuvintele finale ale Evangheliei după Ioan, credinţa apare ca atitudine intens tonică, ofensivă, cu poftă de cercetare, în mers. Are în faţă un orizont de înţelegere şi de viaţă cu totul noi, pe care sîntem îndemnaţi să-l descoperim, să-l încercăm, să devenim adecvaţi logicii lui. Acele „alte multe lucruri făcute de Christos” nu sînt adresate doar ucenicilor. În faţa şi în interiorul oricărui suflet se pot petrece evenimente de sens, de înţelegere, de prezenţă asemănătoare. Sufletul credincios le poate aştepta/spera/experimenta. E pus în faţa nesfîrşirii lor.
„Achiziţia” – unei formule, unei norme, unui comportament religios – nu e o atitudine recomandată în măsura în care ea înseamnă suficienţă, instalare în certitudine plană, în imagine mărginitoare a divinului. Dacă se opreşte la „achiziţie” mulţumită de sine, credinţa închide între margini strîmte şi universala manifestare a divinului, şi orizontul pe care Christos l-a deschis fiinţei umane.
În privirea pe care o pune asupra imediatului şi în cea pe care o lanseză spre polul plus, credinţa ar trebui să se menţină într-o stare de elan. Ar trebui să se simtă provocată la discernămînt, fineţe, creativitate. Să aibă bucuria (şi rigoarea) de a judeca lucrurile împreună cu Christos.
În genere, ne apărăm de noutatea, fie ea chiar spirituală, care ne tulbură confortul mental. O situaţie neaşteptată, o criză, o mutaţie pe chipul acestei lumi sau în existenţa personală, toate pot stîrni impulsul replierii, retragerea în zona achiziţiei, a deja cunoscutului, a pre-judecăţii. Te protejezi de o noutate dificilă, pui împrejurul tău ziduri securizante. Ţii dificultatea la distanţă sau o expediezi în zona erorii, a nelegitimului, a inacceptabilului. Foloseşti absolutul credinţei tale ca să-ţi întăreşti limitările, ca să le dai lor, limitărilor, pretenţie de absolut. Şi, în numele acestui fals absolut, poţi deveni intratabil, agresiv, orb. Dar credinţa nu se împacă bine cu retractilitatea, cu spaima că mărginirea îţi va fi puse la încercare, că vei fi dislocat din condiţia ta obişnuită, „achiziţionată”.
O mutaţie astăzi evidentă, presantă, dificilă e, de pildă, întîlnirea religiilor în imediatul societăţilor occidentale: pe stradă, în şcoli, în spaţiul public, în media, în cultură, în politică. Atunci cînd adepţi ai diferitelor credinţe, alături de vocile laicităţii, condamnă terorismul şi fundamentalismul agresiv nu dau ei dovadă de o credinţă lucidă, activă? Nu sesizează ei în fundamentalismul agresiv (sau stătut, de substrat) tocmai acea închidere, acea solidificare a limitelor, acea suficienţă care pot afecta credinţa?
Izbucnirea recentă a violenţelor la Ierusalim, întinsă incendiar – a cîta oară! – în Israel şi în Teritoriile Palestiniene e, şi ea, o violenţă a limitărilor agresive, absolutizate pe bază de apartenenţe religioase diferite. De o parte şi de alta, extremiştii religioşi pun credinţa în jugul propriilor interese socio-politice, se slujesc de ea pentru relansarea conflictului. Hamas ia captivă populaţia palestiniană. Politica Netanayhu se sprijină şi se lasă şantajată de fundamentaliştii evrei.
E drept, dialogul religiilor, acceptarea celui diferit religios drept interlocutor nu merg de la sine, nu sînt uşoare. Ele nu cer doar toleranţă, caldă umanitate, politeţe. Cer un efort de gîndire spirituală. Cer convingerea că Absolutul nu e al „nostru” şi că nu-l putem utiliza ca să biruim celelalte religii. Cer conştiinţa că Dumnezeu nu ne aparţine, că nu-i putem impune chipul mărginit de propriile noastre limite. În aceste condiţii, dialogul poate fi o fericită dificultate. Ne poate face să ne adîncim în propria credinţă, să ne întrebăm asupra modului în care o înţelegem, să o confruntăm cu Autorul ei, al cărui act nu are graniţe. E de aşteptat, e de sperat că, avînd acces la Dumnezeu în universalul său, gîndirea credincioasă să fie în stare să recunoască şi alte expresii ale universalului, şi alte căi spre universal decît a sa. Iar asta nu pentru a-şi abandona ori trăda propria cale, ci pentru a înainta pe ea spre Polul de universală iradiere.
Îl invoc mereu pe Părintele Scrima, care avea experienţa unei asemenea întîlniri. El socotea că dialogul poate fi dus cu exigenţă şi devotament total faţă de propria cale, tocmai „în numele unei atitudini de credinţă vie”. Vedea dialogul ca pe o încercare fastă, în care „credinţa trebuie să se verifice pe sine, să dea seamă de sine, descoperindu-se nu ca o credinţă dobîndită şi instalată, ci ca una care se repune mereu în mişcare, căutătoare, inventivă, creatoare, întrebîndu-se asupra a ceea ce i se cere să cunoască şi să nu înceteze să cunoască”.
Nu numai dialogul religiilor, ci orice situaţie de viaţă – personală sau comunitară – e (poate fi) materie incitantă pentru credinţă. Poate fi materie de reflecţie, de judecată, de cunoaştere nouă, în orizontul infinit deschis pe care îl invocă Sfîntul Ioan.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Foto: wikimedia commons