Nostalgii
Graţie lui Eliade şi Culianu, cultura noastră s-a familiarizat cu istoria religiilor pe aproape toată durata secolului XX. S-ar fi putut şi altfel: există naţiuni onorabile care nu au produs asemenea figuri, cu urmarea că domeniul respectiv le-a rămas oarecum străin. Nu mă refer la produsele de nişă academică. Evoc mai curînd faptul că, prin anii â80, publicul făcea coadă în faţa librăriilor pentru a-şi adjudeca scrierile fostului "adolescent miop"... Într-o ordine similară se manifestă şi interesul postcomunist al cititorilor pentru seria "Culianu" de la Polirom. Să fi fost aici doar complexul neaoş faţă de personalităţile realizate în afara graniţelor? Poate că nu doar snobismul provincial şi nici măcar influenţa marilor şcoli apusene asupra celor doi explică apetitul românesc pentru studiul sacralităţii. Sîntem aşezaţi la răscrucea complexă a unor influenţe heteroclite. Am preluat creştinismul în forme difuz apostolice, apoi catolice, bizantin-ortodoxe (varianta slavă) şi, spre modernitate, chiar sub haina uniatismului. Am suportat un islam politiceşte dominant, care şi-a săpat urmele în mentalul colectiv (chiar dacă faptul nu convine). Am operat o sincronizare europeană tîrzie, dar entuziastă, care ne-a educat, în urma unor Milescu Spătarul, Udrişte Năsturel sau Cantemir, reflexe cosmopolite. Că e vorba despre curenţi elitişti, separaţi de societatea românească multă vreme rurală, nimeni nu poate contesta. Romantismul, orientalismul francez şi (indirect) romanul gotic anglo-saxon au rafinat însă gustul autohton pentru "mister"... Aş spune că Mateiu I. Caragiale rămîne prinţul "alchimic" al acestui filon imaginar de remarcabilă productivitate, mai ales dacă îi rînduim la Curtea sa şi pe ghenonizanţii interbelici. Fenomene de vibraţia Rugului Aprins, de la Antim, erau de neconceput aiurea, cel puţin în Europa anilor â50. România veche, distrusă de comunism, fusese un spaţiu unde marile experienţe spirituale se puteau încă petrece fără ghilimele metadiscursive. Cei din generaţia mea, formaţi la sursa anilor â30 şi a umanismului occidental nealterat de pseudomodernitatea marxismelor, au prins ceva din ambianţa la care mă refer. Bucureştiul acela, de la Mavrogheni pînă la mitologica stradă Mîntuleasa, ni se livra pe curat şi pe ascuns, dincolo de interdicţii, dacă nu datorită lor. Resimţeam atracţia centrului simbolic, beneficiam de suprapunerea dintre "viaţă" şi sensul ei mereu ascuns, dar mereu căutat. Ştiam că oraşul e punctat cu grupuscule de "iniţiaţi", care au citit pe cine şi cînd trebuie, pentru a scăpa de sub teroarea istoriei, mai ceva ca eroii povestirilor eliadeşti. În cotloane neştiute se strîngeau biblioteci luminate de cunoaşterea unor posesori avizaţi. Evident că această stare de spirit apocaliptică, hrănită din orizonturi atît de pestriţe, putea provoca la o adică false iluminări, aşa cum a fost cazul mult discutatei Meditaţii Transcendentale... Lecturile noastre alternau rigoarea ştiinţifică ("dacă vrei să nu fii trist, să-l citeşti pe Benveniste"...) şi diletantismul esoteric. Nu că n-am fi ştiut să facem diferenţa dintre Dumézil şi Madame Blavatsky sau Eliphas Levi... Era însă loc pentru toată lumea în acea lume redusă în răstimp la stadiul acestor simple notaţii de arheologie afectivă. Habar n-am dacă mai există tineri care se apucă de sanscrită, care cîştigă bătălia cu aoristele greceşti sau care umblă tainic, în amonte, spre Marile Texte ale umanităţii credincioase. Poate că în programa anumitor facultăţi persistă cursuri menite să definească o atare competenţă. Însă contactul inefabil cu oraşul secret, simţul necunoscutului, fascinaţia unui Orient peren, din depărtarea căruia cei abili pot desprinde reflexe salvatoare, se vor fi risipit. Azi, ele au lăsat locul unui pozitivism de catedră, încadrat epistemic, străin de vestigiile duhului. De la alexandrinismul palpitant în care ne-am fi putut instala (dacă ruptura din â89 ar fi rămas imposibilă), am ajuns să trăim mai nou printre sticle gonflabile şi alte orori de publicitate stradală, în vreme ce bătrînele cartiere tainice au fost rase, pentru a lăsa locul altora, aşa cum le ştim. Păcat.