Nostalgia Europei

Distincția, fie antagonică, fie doar sesizată cultural, între Estul și Vestul Europei începe să se estompeze. Nu mai este o preocupare a noilor generații. De fapt, consistența distincției scade. Dar această estompare nu s a petrecut printr-o dezbatere și înțelegere a originilor diferenței, ci prin depășirea sa istorică.

Pentru cei născuți încă în comunism, distincția are o conotație politică majoră. Vestul era libertatea în primul rînd, dar și prosperitatea, șansa unei cariere profesionale bazate pe merit, în timp ce Estul era o societate închisă, sincopat întredeschisă după 1989. Dar la scurtă vreme după întredeschiderea regimului politic din România a apărut în dezbaterea publică distincția culturală și spirituală, cu adînci rădăcini istorice, între un Occident catolic și protestant și un Orient ortodox. Geopolitica spirituală părăsea frontiera politică trasată de Cortina de Fier și redesena un Est pe baza diferențelor spirituale. Studiul lui Samuel Huntington, Ciocnirea civilizațiilor, publicat în Foreign Policy (1993) și dezvoltat într-o carte în 1996, anunța blocuri geopolitice formate din identități religioase. Ortodoxia se desena pe harta lui Huntington ca spațiul ex-sovietic cu extensie în peninsula balcanică (România, Bulgaria, partea sudică a Iugoslaviei, Grecia). Conferințele lui Christos Yannaras, reunite în volumul ortodoxie și Occident (Editura Bizantină, 1995) au aprins și mai tare dezbaterea. Yannaras acuza Occidentul de colonizare culturală a Ortodoxiei (vezi și Orthodoxy and the West: Hellenic Self-Identity in the Modern Age). De unde s-a născut nevoia reortodoxizării Ortodoxiei, adică reconstrucția diferenței. Dar această colonizare culturală a Occidentului a funcționat ca un vaccin producînd rezistență, imunitate și alergie în cele din urmă.

România anilor ’90 trăia o sfîșiere în multe planuri, între aspirația spre libertatea occidentală și frica de schimbare sau părăsirea unei paradigme culturale cunoscute, între latinitate și apartenența la Levant. Îmi aduc aminte discuțiile purtate cu Alexandru Duțu în acea vreme și elogiul pe care acesta îl aducea Europei Centrale, pe care el o înțelegea ca pe o formulă de compromis între civilizația materială a Occidentului și spiritualitatea Orientului. Nostalgia Occidentului s-a materializat politic în prima vizită a unui papă, Ioan Paul al II-lea, într-o țară ortodoxă, în 1999, la București, în aderarea la NATO și la Uniunea Europeană. Dar tocmai atunci cînd, politic, reunirea cu Occidentul a părut realizată s-a schițat o nouă nostalgie. Un volum dedicat lui Alexandru Paleologu în 2003 se intitula Nostalgia Europei, a unei Europe vechi în care creștinismul mai era la el acasă, în care se regăsește încă și interbelicul nedemonizat, în care aristocrația este o aspirație legitimă, în care spiritul primează asupra materiei. După Europa născută în Balcani, cu Socrate, Platon și Aristotel începuse să fie nostalgic Alecu Paleologu încă din anii petrecuți la Paris, cînd semna prefața la o nouă ediție pariziană a cărții lui Nicolae Iorga, Byzance après Byzance. Această Europă nu are un echivalent politic, dar are toate datele unui Orient idealizat, partajat între Muntele Athos și califul înțelept și drept (de la Harun al Rashid la Soliman Magnificul, trecînd prin Mehmed Cuceritorul, în imaginarul creștin). Afinitățile elective ale lui Alecu Paleologu, care se compun din Montaigne, Dostoievski, Cehov, Caragiale, dar și o foarte romană cultură a trupului, nu de dragul trupului, ci din decență, din respect pentru ceilalți, din civilizație.

Dincolo de Europa indivizibilă a idealurilor culturale și a aspirațiilor spirituale, rămîne o despărțire retorică între Occident și ortodoxie. Rădăcinile sînt adînci. Discursul diferenței a început să se formuleze odată cu tragica cucerire a Constantinopolului de către cruciați în 1204. Atacurile asupra Bizanțului din secolele XIII-XIV s-au continuat cu celelalte forme de colonizare, iar din punct de vedere religios Roma a devenit simbolul agresiunii sub orice formă: uniatisme, modele culturale strecurate clandestin, o istoriografie polemică a creștinismului oriental. Acest „romano-catolicism“ este însă, la rîndul lui, unul de natură circumstanțial-istorică, născut din contrareforma consacrată de Conciliul de la Trento (Concilium Tridentinum, 1545-1563), el capătă trăsăturile unei norme religioase, ale unui șablon, care se impune pretutindeni în lume ca o formulă identitară. Aceasta este Roma ultimelor patru secole ale creștinismului occidental, percepută în Răsărit prin prisma deformatoare a polemicii. Aceste patru secole romane sînt însă marcate și de lupta cu modernitatea occidentală, în care se înscriu deconstruirea treptată a papalității și, în cele din urmă, reducerea creștinismului occidental la statutul de enclavă religioasă tolerată sau de patrimoniu cultural secularizat. Finalul acestor patru secole formează baza unei noi întîlniri dintre Occident și ortodoxie, în care însă Occidentul nu mai este o noțiune geopolitică huntingtoniană, ci doar insule de creștinătate într-un ocean al globalizării.

Aceste insule de creștinătate redeschid orizontul unui creștinism mai vechi în Occident, tardo-antic și medieval, care a rămas ascuns sub haina ideologică tridentină. În întîmpinarea acestor insule de creștinism a venit inițiativa Mitropoliei Moldovei și Bucovinei de a organiza un festival de muzică sacră denumit Festivalul de Muzică Bizantină de la Iași, la a doua ediție anul acesta, și care urmează să se desfășoare timp de cinci zile, din 26 pînă pe 30 septembrie 2018 (http://www.ibmf.ro/ro). Printre invitații din anul acesta se numără și Ansamblul „Organum“, creat de Marcel Pérès și găzduit de-a lungul timpului la Sénanque, Royaumont și Moissac. Este un exemplu admirabil de regăsire a trecutului printr un efort solid de cercetare, dar deschis și unei trăiri spirituale reînnoite. După ce, timp de peste un secol, intelectualii europeni au plecat în căutarea spiritualităților exotice de pe meleagurile Orientului, de la cel Apropiat pînă la cel Îndepărtat, a venit timpul căutărilor în propria tradiție. Esența acestui demers constă tocmai în prospețimea unei căutări spirituale autentice dincolo de formulele de creștinism mult prea osificate și stereotipe produse de ultimele secole de zvîrcolire a creștinismului sub presiunea ideologică și politică (cu violență foarte adesea) a modernității. Ceea ce iese la suprafață este o uimitoare unitate a creștinismului din primele cincisprezece secole. Festivalul de Muzică Bizantină de la Iași își propune să meargă cu demonstrația mai departe și așază unele lîngă altele eforturile de redescoperire a tradițiilor muzicale vechi în Liban prin corul Mînăstirii Hamatoura, în Grecia prin Maistorii Artei Psaltice, psalții Ioanis Chasanidis și Panagiotis Neochoridis (protopsalt al Patriarhiei ecumenice), în Rusia prin Ansamblul „Sirin“, interpreți ai muzicii psaltice vechi rusești, muzica modală denumită „Znamenie“, după notația veche. Și pentru România, muzica psaltică este o redescoperire a anilor de întredeschidere politică și culturală de după 1989. La începutul anilor ’90 renăștea psaltichia la Stavropoleos, ca o pată de culoare, ca să fie astăzi predată din nou în școlile teologice și la Universitatea de Muzică din București. Puțină lume știe însă că desființarea și scoaterea muzicii psalitce din cult a fost o politică oficială a statului român în secolul al XIX-lea. Trecerea la muzica corală polifonică era considerată pe atunci o formă de adeziune culturală la Occident.

Căutarea tradițiilor pierdute sau obliterate de agresiunea modernității deschide calea redescoperirii unității spirituale dintre Occidentul și Orientul creștin. Abia prin acest demers se pot vindeca rănile produse de secolele de polemică, de geopolitizare a creștinismului. Festivalul de Muzică Bizantină de la Iași se înscrie, fără emfază, dar cu bogăția culturală a unui demers bazat pe sinceritate spirituală, în fenomenul nostalgiei Europei. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.