Noblețea supunerii

Există părerea destul de răspîndită că religia și cunoașterea nu prea au de-a face una cu alta. Credința ar ține de sentiment, de un elan irațional, eventual de închipuiri consolatoare, în orice caz de reprezentări ale realului care nu ascultă de disciplina gîndirii. Rațiunea și credința ar fi lucruri separate și ar fi bine ca fiecare să-și vadă de domeniul ei. 

În Parisul secolului al XVII-lea, al vremii lui Pascal, divergența sărea în ochi, era fenomen de societate. Pascal, excepțional în ambele domenii, nu vedea lucrurile chiar așa. Pentru el, cunoașterea are de-a face cu divinul, are de-a face cu credința. „Aș vrea să-l întreb însă pe om dacă Dumnezeu cere de la el altceva decît să-l iubească și să-l cunoască!” (tot capitolul din Cugetări intitulat „Nu este de necrezul că Dumnezeu se unește cu noi” e dedicat temei). Pe de altă parte, fiind un împătimit al rațiunii, el sesiza – tocmai de aceea – limitele rațiunii. Noblețea, luciditatea ei de vîrf ar însemna, potrivit lui Pascal, să fie conștientă că nu poate străbate pînă la cunoașterea ultimă, că există un dincolo de ea, că are un superior în materie de cunoaștere. E ceea ce notează în capitolul din Cugetări intitulat „Supunerea și uzul rațiunii”: „Pasul ultim al rațiunii constă în a recunoaște că există o infinitate de lucruri care o depășesc. Ea e slabă (s.m.) atîta vreme cît nu ajunge pînă la această cunoaștere”. 

Rațiunea înaintează etapă cu etapă, procedează secvențial. Nu intră în capacitățile ei cunoașterea directă, fulgurant integrală, solară. Există realități pe care ea nu le poate capta deplin în mersul ei, realități care dezmărginesc umanul. Atunci ce are de făcut? Care ar fi „uzul” ei just? Să se retragă, demnă și suficientă, pe domeniul ei? Dezinteresată de ceea ce o depășește? Sau să se mențină în tensiune, să tatoneze granița acelui teritoriu superior pe care îl sesizează, să se deschidă către el? 

În Europa antică și medievală și, mai larg, în lumile tradiționale, structura umanului cuprindea un organ de cunoaștere potrivit teritoriului superior: intelectul în sensul lui contemplativ (grecescul nous). Pentru el, realitățile spirituale apar în lumina lor primă, cunoașterea e directă, sintetică, unitivă. Articularea între rațiune și intelect era, în acele medii, o temă prezentă, discutată, experimentată. Cînd citești texte ale Părinților creștini din primele veacuri, te uimește să vezi ce accent pun ei pe cunoaștere, pe cea mai greu accesibilă cunoaștere: cea a lui Dumnezeu, în infinitul și transcendența lui. În atmosfera Antichității tîrzii, a realiza comunicarea între rațiune și intelect ținea de efortul spiritual, de exercițiul credinței, ca și al filozofiei contemplative. Pentru Plotin, rațiunea gravitează în jurul Intelectului, care, la rîndul lui, se înrădăcinează în Unu. În mistica ebraică, în cea creștină, în cea musulmană, există o demarcație similară între rațiune și intelect, fiecare cu capacitățile lor specifice de cunoaștere. Există aceeași strădanie de a le pune în continuitate la lucru, demersul rațiunii pregătind trezirea intelectului, intelectul absorbind în propria ordine rezultatele rațiunii. Există, în aceste medii, ideea că inima e organul central de cunoaștere, că ea le concentrează și le depășește pe celelalte într-o cunoaștere intimă, pe care Dumnezeu însuși o amplifică. 

Modernii nu mai au conștiința vie a puterii contemplativ intelectuale din propria ființă. A articula rațiunea cu organul contemplativ, în vederea unei cunoașteri care vizează transcendentul, nu ne mai spune mare lucru. Nu mai e, pentru noi, o temă la îndemînă. Dar, pentru credință, Polul divin continuă să stea în zenitul omului. Continuă să ne solicite cunoașterea. A pus în noi un vector către absolutul Lui, capacitatea de a tinde către El. Așteaptă să le folosim. Cum ne vom comporta în fața așteptării Lui? 

Pentru a (re)cupla credința și cunoașterea, Pascal își pune la lucru propria, intensa inventivitate rațională. Recurge la un procedeu potrivit modernității care indică, implicit, cum poate fi folosită rațiunea în animarea vectorului către Dumnezeu. Pariul lui pleacă de la statutul rațiunii: ea nu poate decide dacă Dumnezeu este sau nu este. Dar Pascal folosește totodată capacitatea rațiunii de a organiza cîmpul cercetării, de a proceda după reguli obiective. Cîștigul pe care – inițial – îl pune la bătaie pariul e de ordinul interesului individual. Nu e Supremul care dezmărginește ființa, ci „viața fericită” pentru individ. Pascal nu pornește „maximalist” cu afirmarea tare a divinului, cu certitudinea prezenței Lui. Pune rațiunii o „problemă”. Îi solicită atenția, fără a-i brusca libertatea. 

Totuși, pariul nu e simplu exercițiu mental. Inspirat de concretul jocurilor de noroc, modelat matematic în domeniul probabilităților, el ajunge să privească traseul vieții noastre, modul cum ne orientăm cunoașterea și ființa. În cazul „Dumnezeu este” – arată pariul – cîștigul, pentru miza justă, și pierderea, pentru miza greșită, sînt ambele infinite. În cazul „Dumnezeu nu este”, cîștigul, pentru miza justă, și pierderea, pentru miza greșită, sînt ambele finite. Cazul prim pune jucătorul în fața infinitului. Nu doar în mod speculativ. Îl angajează, cu viața lui, față de infinit. Jucătorul dă peste ceva de alt ordin decît individul și propria fericire, fie ea chiar cea de dincolo de moarte. Dă peste masivitatea unui reper care îl solicită să-i răspundă potrivit, să folosească finitul vieții prezente pentru a intra în infinitul vieții împreună cu divinul. 

În expunerea de posibilități a pariului, rațiunea nu e nici o clipă contrariată. E doar atrasă – împreună cu traseul vieții noastre – către pragul unde se întîlnesc finitul și infinitul. Pariul nu are în fond caracter „apologetic”, nu are pretenția să „dovedească” – cu o imposibilă certitudine seculară – existența lui Dumnezeu, nici să impună un mod religios de viață. E un dispozitiv simbolic, un suport pentru meditație, un experiment conceput pentru a lansa reflecția. El este „indicator”, nu „constrîngător”, spunea Horia-Roman Patapievici în conferința de la Cluj „Despre dovezile existenței lui Dumnezeu și rugăciune. Cazul fraților Pascal” (octombrie 2013). E ca un impuls pentru a pune în mișcare verticală capacitatea noastră de cunoaștere.

A fi locuit de această problemă poate împinge rațiunea să înainteze spre ceea ce o depășește. Poate stîrni sensibilitatea pentru sugestiile pe care le trimite înțelegerii noastre Cel care, cu transcendența lui, ne solicită efortul de transcendere. „A gîndi la limita puterilor tale de gîndire, a încerca să pricepi la limita puterilor tale de pricepere” e, în termenii lui Andrei Pleșu din Jurnalul de la Tescani, atitudinea adecvată, rațională, față de Cel care te atrage cu infinitul lui.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.