Nisipul unei zile

Azi, pe plajă, a murit un om. Nu ştiu dacă înecat sau fulgerat de stop cardiac. Fusese absent din raza mea vizuală. De fapt, a început să fie vizibil prin intermediul scurtei sale agonii, care a strîns imediat un cerc de curioşi. Un număr devenise caz, anecdotă spectaculară, material narativ. Doi salvamari au încercat să-l resusciteze. Insul, plasat undeva între 60 şi 70 de ani, relativ slab, deja cianotic, aparent inanimat, a primit sărutul tehnic al unei guri de tînăr frumos, asemenea efebilor vrăjiţi de Socrate. Doar că era prea tîrziu. Ambulanţa, sosită cu încetinitorul, n-a mai putut transporta decît un cadavru. Soarta respectivului anonim fusese aceea de a-şi încheia parcursul terestru pe nisipul Cretei, în inima Mediteranei orientale. Habar n-am unde va fi înmormîntat, în ce ţară, cimitir, sub lespedea cărei religii, în lacrimile cui. Oricum, după un sfert de oră, pe acelaşi loc, alţi doi oameni jucau volei. Prin dispariţia unuia şi jocul altora mi s-a revelat, mai brutal ca oricînd, extrema cruzime a vieţii. Am bolborosit o scurtă rugăciune pentru sufletul semenului necunoscut. În fond, i-am invidiat, fratern, ieşirea din scenă. Rapidă, solară, marină. Lampedusa spune că Don Fabrizio Salina "curta moartea", în ritmul unei seducţii reciproce. La amiază, soarele palermitan şi cel minoic bubuie identic. Sub lumina lui, violetul virează spre negru, culoarea fatală a singurei femei punctuale. Viaţa şi viaţa spiritului se află în raportul dintre trecere şi petrecere. Deschid carneţelul Moleskine şi, şocat de moartea acelui om, notez la întîmplare, lăsînd gîndurile să se transcrie mecanic. "Filozofia îl priveşte pe om ca om. Din acest unghi, relaţia dintre sexe nu pare să fie obiectul filozofiei. Filozofia în budoar, Sade nu avea dreptate. Cineva e cu atît mai interesant ca subiect cu cît e mai ascuns, mai inaccesibil celorlalţi. Interesul e principial incognoscibil şi incomensurabil ca act. Fiecare individ ascunde, pentru că se ascunde faţă de ceilalţi şi, desigur, faţă de el însuşi. În ascundere ne găsim liniştea, profunzimea, surpriza, revelaţia promisă. Secretul " violat democratic " este dreptul aristocratic al sîngelui necontaminat de necesitatea socială. De aici provine paradoxul mulţimii: eşti tu însuţi doar sub protecţia anonimatului, atunci cînd nimeni nu te cunoaşte direct." Rîd de mine, tratîndu-mă amuzat drept gînditor de plajă. Apropo: "nisipul " simbol al triumfului apei asupra pietrei, dar şi materie primă a clepsidrelor " are un grad de fineţe incompatibil cu inventarul nostru curent. Pătrunde furtiv în rucsacul turistului, ghemuindu-se invizibil în pliurile unei cărţi sau în capacul stiloului. La fel ca nisipul, excesiva fineţe spirituală poate bloca mecanismul unei psihologii pulsional-rudimentare. Deşi corpul femeii seamănă cu o clepsidră, el nu admite fluxul subtilităţii, ca omagiu adus plăcutei sălbăticii a timpului". Revin la lectura Seminţelor lui Alexandru Dragomir. Citindu-l, pricepi obscura deşertăciune a vieţii fără filozofie. Mică dificultate: nu orice întrebare majoră primeşte răspunsuri majore. Am iarăşi sentimentul că n-ar trebui să scriem decît aforisme, fragmente de cel mult două pagini. Nu pentru că lumea e grăbită şi atenţia scurtă " ci pentru a nu-i face gîndirii, respiraţie artificială. Aforismul îmi sugerează imaginea copilului care-şi strînge la piept jucăriile. Slăbiciunea întrupată. O singură dificultate de regie. Lapidaritatea e intrinsec solemnă (Dragomir însuşi se teme de ea, ştiind că orice sentinţă este ridicol de cuprinzătoare). Oricum, scrisul denunţă incompletitudinea, tot aşa cum arta " de orice fel " e ruda parvenită a insatisfacţiei. Programul pare mereu acelaşi în simplitatea lui originară: "fă-mă fericit! Iubeşte-mă de-a pururi!". Derularea lui va fi pretins un scurt ocol, de la Homer la Proust. E grozav că rămînem nemulţumiţi. Avem ce citi. Asta şi fac, revenit pe terasa hotelului, unde un grec sobru distribuie la mese scrumiere curate.