Nimic

2 octombrie 2009   DIN POLUL PLUS

Editura pariziană ALLIA publică mini-cărţi bizare: curiozităţi literare, bijuterii, texte uitate sau (re)descoperite. Printre ele, apăru în 2009 un Elogiu al Nimicului, dedicat Nimănui şi publicat de un Anonim. L-am citit cu delectare, ca şi cum aş fi savurat un vin vechi. Şi n-am regretat. Textul i se datorează unui anume Louis Coquelet, născut la Péronne (în 1676) şi mort la Paris, în 1754, după ce s-a făcut cunoscut prin broşurile sale fanteziste, apărute între 1727 şi 1737: Almanahul Doamnelor, Măgarul, Elogiul picăturii, Elogiul a ceva dedicat Cuiva, Critica şarlataniei, Elogiul femeii rele. În urma acestor mondene decantări, extenuat de atîtea frivolităţi salonarde, autorul a rămas pesemne admiratorul Nimicului, pe care s-a hotărît să-l preamărească printr-o delicioasă fandare encomiastică. Deşi a cunoscut mai multe ediţii, cărţulia, voit şi incitant anonimă, era pînă nu demult de negăsit, mai ales că ultima sa ediţie datează din 1861... Anonimul (adineaori dezvăluit) se dedă unui ludic exerciţiu umanist, într-o augustă tradiţie asumată din capul locului: "Homer, întîiul poet grec, a scris un poem despre războiul şoarecilor cu broaştele, iar Virgiliu, prinţ al poeţilor latini, a comis un altul despre o musculiţă. Ovidiu a făcut elogiul puricelui, Lucian pe cel al muştei, Melanchton, Agrippa şi mulţi alţii, pe acela al măgarului. Isocrate a făcut elogiul lui Busirix, celebrul tiran; Cardan de Nero, Platon şi Carneades, pe cel al nedreptăţii. Etienne Guazzy a lăudat viaţa de parazit, Erasmus, nebunia, Johannes Fabricius, vagabondajul, Ulrich din Hutten, febra, Ieronimus Fracastor, iarna, Etienne Dolet, bătrîneţea, Douza, umbra, iar eu, Domnilor, mă pregătesc să vă prezint, astăzi, elogiul Nimicului". După cum se vede, ordinea antecedentelor nu e cronologică, pentru că exemplele pleacă dinspre derizoriul fabulistic, urcă spre culmile nebuniei politice " injustiţie, tiranie etc. " şi sfîrşesc, metaforic, în iarna senectuţii mizerabile, din a cărei umbră nu mai rămîne... nimic. Tentaţie moralizatoare? Nu doar, sau nu în primul rînd. Ornat cu destule alte virtuţi, textul nostru e mai cu seamă o probă a gramaticii ca limită existenţială. O lecţie despre ambiguitatea limbajului. O forţare a elocinţei, pînă la punctul în care normele retoricii alunecă în golul din spatele semnelor. Mai ales cînd expunerea de motive primeşte irizări teologale: "Dacă vă uitaţi mai întîi la vechimea Nimicului, ce fiinţă, cu excepţia Fiinţei Supreme, e mai bătrînă decît Nimicul? Putem merge mai departe, fără teamă de necuviinţă, spunînd că Nimicul e la fel de străvechi precum însăşi Fiinţa Supremă: la urma urmei, ce exista înainte ca Îngerii şi Lumea să fi fost creaţi? Nimic. Ce fiinţează din veşnicie împreună cu Dumnezeu? Nimic. Totul a început din Nimic, şi Nimic n-a avut vreun început. Dacă socotim excelenţa Nimicului, o găsim admirabilă; asemenea Divinităţii, Nimic nu se poate defini prin sine însuşi. Ce este Nimicul? Nimic. La fel ca ea, Nimicul este imens, incomensurabil, şi se întinde dincolo de orice lucru. Nu l-am putea spori sau diminua. Adăugaţi Nimic, Nimicului, veţi avea tot Nimic. Scădeţi Nimic din Nimic şi obţineţi Nimic". Discursul curge aşa pe pagini întregi: din nimic provin şi la nimic vor ajunge nu doar plăcerile, experienţele sau iubirile omeneşti, ci şi puternicii zilei, munţii sau chiar sufletul, această "glorioasă părticică de dumnezeire"... Anonimul, un părinte iluminist al nihilismului modern? Nu, pentru că dumnealui confundă, voit sau neştiutor, creaţia ex nihilo şi "nimicirea" imparabilă a celor create... Se face că ignoră diferenţa dintre ceva şi neant, opoziţia, tensiunea, dialectica dintre fiinţă şi nefiinţă. E ca o pictură flamandă de "vanitate", expusă în grota lui Platon... Ca joc intelectual, regal erudit şi desfăşurare lexicală spumoasă, micul tratat despre Nimic încîntă, edifică, suscită reflecţia şi amuzamentul. Ca teză de filozofie, pariul său pare totuşi pierdut, fără ca asta sa-i scadă originalitatea şi dreptul graţios de a fi supravieţuit.

Mai multe