Nimbul după Bizanţ
În hipodrom, la întrecerile de care, poporul constantinopolitan îşi aclama astfel împăratul: „Te mărim, Christoase, domn al veacurilor, Logos unic născut din Tatăl; cu puterea ta ne-ai eliberat şi ne-ai condus la Dumnezeu Tatăl prin mijlocirea cuvioşilor noştri împăraţi”. În spaţiul public, în spaţiul de competiţie al cetăţii, nu împăratul primea cinstirea, ci Cel căruia îi era imagine, a cărui funcţie o întruchipa. Figură a comunicării între odinea cerească şi cea mundană, împăratul era menit să asigure concordanţa între întocmirea societăţii şi cea a universului, conducea comunitatea creştină către scopul ei ultim. Pe scurt, „împărăţia romanilor” era concepută după modelul Împărăţiei, în mers către cea din urmă. Actor de vîrf al acestei economii divine, monarhul de la Constantinopol era învestit cu o funcţie sfîntă şi universală, era figurat cu nimbul funcţiei sale.
Datorăm istoricului Petre Guran un masiv, multiplu analitic şi preţios studiu al temei imperiale pe care s-a construit concepţia bizantină despre lume şi destinul ei transfigurat. Cercetarea se concentrează pe capătul istoric al temei. Forează perioada de dezagregare a puterii bizantine, cînd creştinătatea răsăriteană primeşte, din chiar interiorul Bizanţului, o nouă paradigmă şi o nouă instituţie pentru a se construi socio-politic drept civilizaţie determinată religios. Rendre la couronne au Christ. Étude sur la fin de l’idée impériale byzantine e primul volum al seriei Supplementa Études byzantines et post-byzantines, editată de bizantinologul Andrei Timotin, volum apărut la Herlo Verlag, Heidelberg, în 2021. El e rezultatul unei cercetări doctorale din 1998-2003 la École des Hautes Études en Sciences Sociales, într-un mediu al autorităţilor în studii medievale şi bizantine: Alain Boureau, conducător de doctorat, control ştiinţific Gilbert Dagron, alături de care Bernard Flusin, Andrei Pippidi şi Wladimir Berelowitch au fost membri în comisia de susţinere a tezei. Pe lîngă ei, Peter Brown, Şerban Tanaşoca şi Şerban Papacostea l-au îndemnat pe autor să-şi publice lucrarea, profesorul Paul Bushkovitch socotind studiile lui Petre Guran „fundamentale şi deschizătoare de drumuri”.
De ce e aşa? Pentru că Petre Guran face un studiu integrator. Ia în calcul o foarte largă reţea de domenii, de concepţii, de reprezentări prin care se construieşte sacralitatea imperială bizantină, prin care ei i se substituie – în amurgul Bizanţului – „imperiul” Bisericii, mai precis al Patriarhatului Ecumenic de la Constantinopol, autoritate de vîrf, de acum înainte, în creştinătatea răsăriteană. Discursul teologic, de la teologia mistică la teologia politică, şi iconografia primesc o atenţie deosebită, alături de materiale literare, juridice, de vehicule simbolice (ritual, costum, gestică) şi decizii politico-religioase. Toate sînt analizate cu fineţe şi acribie, sînt puse în relaţie, îşi aduc partea de expresivitate pentru un anumit aspect al temei cercetate. Petre Guran face istoria unei idei întrupate în ceremonial şi ideologie. Procedează cu subtilitatea unei antropologii istorice şi a unei „antropologii a gîndirii” (cf. Alain Boureau) pentru a identifica traseul temei imperiale. Îi pune în evidenţă modulaţiile, ambiguităţile, tensiunile în durata bizantină şi în tot spaţiul răsăritean. Căci păstrează mereu lărgimea cîmpului de studiu: discerne modurile în care se raportează la ideea monarhică bizantină conducătorii din teritoriile răsăritene, printre care şi cei din Ţările Române. Analizează felul în care ei încearcă să se asocieze acestei idei, notează jocul lor între modele orientale şi occidentale.
Pentru importanta temă a principelui-monah, de pildă, studiul parcurge referinţele bizantine la figurile vetero-testamentare, apoi larg difuzata legendă a lui Varlaam şi Iosafat cu ilustraţiile ei, imaginile din manuscrisul lui Ioan VI Cantacuzino (Parisinus gr., 1242), în sfîrşit modelul de principe din Învăţăturile lui Neagoe Basarab: sînt cîteva dintre reperele insistent scrutate pentru a restitui acel punct de inflexiune care face să treacă autoritatea şi nimbul ei de pe capul monarhului universal pe cel al patriarhului ecumenic. Căci aici se află centrul studiului: în perioada de dezagregare a Imperiului care a fost, în mod contrastant, o epocă de intensă vitalitate intelectuală; atunci a avut loc o dispută decisivă între două modele de societate inspirate de două concepţii asupra cunoaşterii mistice.
De o parte, adepţii unui raţionalism teologic care nu puteau accepta că, în ruga pură, contemplativul ajunge pînă la transformare unitivă; de cealaltă parte, lunga, bogata experienţă a cunoaşterii mistice. Grigore Palama îi dă acesteia formularea teologică a energiilor increate care pot, încă de aici, transfigura fiinţa rugătorului. E o posibilitate ce nu se limitează la contemplativ, la monah, ci – prin interpretările lui Nicolae Cabasila mai ales – e oferită poporului liturgic. Liturghia, concepută ca teologie mistică în act, îi poate deschide pe toţi credincioşii către condiţia Împărăţiei. Iată unul dintre momentele de vîrf ale tradiţiei răsăritene în dimensiunea ei de cunoaştere spirituală, de intelecţie contemplativă.
Din bifurcaţia privind cunoaşterea mistică au rezultat însă, prin adaptări şi glisaje politice, două modele de societate: de o parte, bizantinii interesaţi de raţionalitatea şi cultura Apusului creştin, de dinamica lui istorică au susţinut unirea cu Biserica Romei pentru a salva militar şi politic Bizanţul; de cealaltă parte, curentul de gîndire intitulat ortodox a ales să se bazeze pe înalta specificitate a cunoaşterii mistice; a transformat-o într-o identitate acut deosebită de cea a Occidentului creştin, în singura dreaptă credinţă, potrivit căreia destinul lumii se afla în preajma eschaton-ului, iar devenirea istorică îşi pierdea relevanţa. Victorios în teren, curentul ortodox a acceptat suveranitatea politică otomană nu doar ca posibilitate de a-şi păstra identitatea şi libertatea faţă de Apus, ci chiar ca posibilitate de a-i converti pe musulmani şi a pregăti astfel Timpurile din Urmă. Iată, probabil, nervul tare al studiului lui Petre Guran: atenţia cu care urmăreşte afinităţile, dar şi glisajele între teologia cunoaşterii mistice şi modelul de societate decurs din ea.
Ortodoxia ca model de societate – centrat pe viaţa în Biserică, pe liturghie şi monahism – a fost un model viabil în secolele post-bizantine. Or, acest model, atent studiat de Petre Guran, interesează şi timpul de faţă. Căci, pe lîngă miezul lui de preţioasă substanţă spirituală, el are limitări şi riscuri care persistă pe alocuri şi azi: convins de perfecţiunea lui, el riscă stagnarea, pierde din vedere desfăşurarea istoriei, e slab interesat de creativitatea laică, de marea cultură, de diversitatea religioasă a lumii, aflate şi ele sub lumina divină. La mijlocul secolului trecut, grupul Rugului Aprins de la Antim – atît de centrat pe isihasm – e un exemplu de reflecţie liberă de asemenea riscuri, punea dimpotrivă la lucru capacităţile de creativitate ale Răsăritului creştin.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.