Nicula

Se ştie cît de greu e să-ţi împrospătezi perspectiva dacă nu iei distanţă - fizică şi intelectuală - faţă de propriile obişnuinţe. La Bucureşti se trăieşte într-o lume politizată, aservită canalelor de ştiri, copleşită de şantiere, praf, gunoaie şi de mărcile parvenirii. Ajunge să ieşi cîteva zile din acest carusel al prostului-gust, al mitocăniei pompoase şi al intrigilor ieftine, pentru a descoperi alte spaţii, unde poţi respira un aer mai curat. Printre variante, universul monahal figurează la loc de cinste şi, slavă Domnului, la antipodul gălăgiei din Capitală. Pe mine, bunăoară, m-au purtat paşii spre Nicula, în preajma Clujului, unde m-am bucurat duhovniceşte de revederea Mitropolitului Bartolomeu... la lucru. Străveche vatră a dreptei credinţe, satul Nicula a stat o vreme sub jurisdicţie greco-catolică, redevenind ortodoxă, cum e să şi rămînă. E aşternută în plin podiş, la confluenţa strejarilor seculari cu brădetul subcarpatic, pe fondul unui peisaj de măreţie domoală. Chinovia, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, e celebră mai ales pentru Icoana făcătoare de minuni, zugrăvită de un preot român, în secolul XVII. La 15 august, mulţimea credincioşilor se strînge laolaltă, desigur că nu pentru a fi sorcovită de politicieni, cît pentru a se ruga, cu multă evlavie, Sfintei Fecioare. Pe asemenea temei, Nicula se profilează, limpede, ca vîrf al monahismului ardelean. Un om de seamă e acela care a "sfinţit locul" pomenit aici. Fără prestigiul Î.P.S. Bartolomeu, care şi-a ales Nicula drept refugiu sufletesc, obştea celor 30 de călugări păstrători ai Icoanei ar fi fost mult mai neclar desenată. Or, iată că arhiereul cărturar a sosit cu o viziune aflată acum în plină materializare. O nouă biserică - fină siluetă de chivot - e aproape gata, deşi pictura va mai dura cîţiva ani. S-a construit un atelier iconografic, unit cu noua reşedinţă mitropolitană. În proiect se mai află o casă de oaspeţi (arhondaric), dimpreună cu viitorul Centru de studii patristice & ecumenice. Gospodăria anexă a mînăstirii s-a strămutat departe, într-o cazarmă dezafectată, urmînd să se transforme într-o fermă "europeană", cu fonduri SAPARD. A rămas pe coama dealului numai stupina, îngrijită de părintele Paisie... Cum nu mi-am propus să ilustrez o facil idealizată "carte poştală", mă grăbesc să precizez că Î.P.S. Bartolomeu a fost "doar" arhitectul spiritual al renaşterii de la Nicula, unde a desăvîrşit, printre altele, versiunea revizuită şi comentată a Bibliei. E clar că arhiereul a fost ajutat de feluriţi patroni, de stat şi de binefăcătorii anonimi, care au făcut posibilă realizarea atîtor ambiţii pioase. La fel de folositori îi vor fi fost Înalt Prea Sfinţiei Sale consilierii eparhiali, P.C. Arhimandrit Dumitru Cobzaru, stareţul mînăstirii, sau protopopii ardeleni care-şi cam depăşeşc, prin seriozitate, adesea nepăsătorii omologi "regăţeni". Nimic straniu în contrastul dintre Bucureşti - Sodomă balcanică şi Nicula - Ierusalim transilvan (unde odihneşte poetul Ioan Alexandru). Mai straniu e însă faptul că aceste diferite feţe ale României coexistă într-un dramatic paralelism. Ne ignorăm reciproc, de parcă n-am trăi în aceeaşi ţară. Scriu astfel, cu sentimentul că tot ce-am admirat la Nicula nu e vestigiul unor vremuri apuse, ci argument al europenităţii noastre, în ordinea solidarităţii comunitare şi a respectului creator faţă de un trecut din care viitorul decurge firesc. A ridica o biserică, a găzdui drumeţul, a perpetua arta icoanelor pe sticlă sau a te dedica dialogului ecumenic prin cercetarea surselor patristice sînt tot atîtea gesturi care leagă valorile modernităţii de umanitatea lor originară. Pînă la un punct, tinerii monahi de la Nicula ni se aseamănă: vorbesc la mobil, îşi ţin contabilitatea pe computer, conduc maşini, primesc oaspeţi, au contacte cu persoane de toate condiţiile, se informează şi scriu e-mailuri. Vă rog să deduceţi singuri în ce privinţe nu ne asemănăm noi cu ei.