Nicolae Steinhardt şi scriitura credinţei
În ultimele decenii de comunism, au existat în mediul românesc cîteva figuri cu valoare de reper. Erau oameni care, înconjuraţi de anormalitatea regimului totalitar, păstraseră normalitatea vie a spiritului. Plătiseră pentru asta preţul persecuţiei şi transformaseră experienţa carcerei în exerciţiu al libertăţii. Nicolae Steinhardt era unul dintre ei. Îl vedeam cînd şi cînd în expoziţii sau în biserici bucureştene. Siluetă perfect turnată în rasa ei neagră, de o bună dispoziţie concentrată, omul era înconjurat de nimbul unui destin aparte. Curînd după 1989, faima lui, răspîndită pînă atunci din gură în gură, a căpătat corp documentar. Graţie filozofului Virgil Ciomoş, a apărut în 1991 Jurnalul fericirii, cu un titlu la fel de paradoxal şi de uimitor ca autorul lui. Se împlinesc douăzeci şi cinci de ani de cînd cartea trăieşte printre noi, ca un tip de scriitură care nu relatează, ci participă din plin la un destin aparte.
Nicolae Steinhardt cita adesea o cugetare a Simonei Weil: „Extraordinara măreţie a creştinismului vine din faptul că nu caută un remediu supranatural pentru suferinţă, ci o utilizare supranaturală a suferinţei“. Iar el o spunea din propria experienţă. Verificase pe propria fiinţă – şi la tensiune mare – această calitate a credinţei. Adeziunea la Christos nu îl scutise de închisoare, apoi de hăituire. Dar, în mijlocul suferinţei şi ororii, ea îi limpezise ochiul spiritual, îi dăduse o invincibilă bucurie. Suferinţa era acolo, dar era integrată în ceva mai vast, mai adevărat. Nicolae Steinhardt constatase direct, experimental, calitatea creştinismului de a da suferinţei o utilizare supranaturală. Jurnalul fericirii e meditaţia stăruitoare, viguroasă, fină asupra acestei experienţe. E o piesă de memorie creatoare şi, pe deasupra, extrem de izbutită literar.
Cu aceeaşi vigoare şi fineţe ea redă imediatul, îl elaborează reflexiv, scrutează interioritatea, descrie lumina invadantă a credinţei. Există în carte vibraţii de Proust şi Dostoievski, care, în mod surprinzător, sună bine împreună. Limbajul alternează stilul şi referinţele cele mai alese cu pasta groasă a argoului de mahala într-o exuberantă bucurie a cuvîntului, a analizei, a înţelegerii: o înţelegere care, luînd înălţime christică, pune asupra întregului parcurs o privire dinăuntru şi în acelaşi timp eliberată.
Constantin Noica îi scrie în dedicaţia pe o carte: „Prietenia absolută are sens numai cu fiinţe ca tine, desprinse de toate şi prinse în toate“. Nu regăsea el astfel definiţia monahului, dată de Evagrie în pustia egipteană: „monah e cel ce s‑a despărţit de toţi şi e unit cu toţi“? Liber şi implicat de pe poziţia libertăţii Duhului, acesta e portretul-tip al monahului. Dar, de astă dată, calitatea îi era atribuită unui individ anume, unui om din preajma noastră, pe care îl vedeam cînd şi cînd în expoziţii şi în biserici bucureştene. Şi ştiam că nu pe nedrept îi era aplicată definiţia.
Jurnalul fericirii e cartea spectaculoasă a unui spectaculos destin. Spectaculos fiindcă adună laolaltă date socotite în mod curent drept separate. Omul de carte, de eleganţă morală şi de lume de dinainte de război simte nebulos că există ceva mai mult, aşteaptă ceva care întemeiază cultura, eleganţa morală, lumea. Primeşte botezul în hruba închisorii şi devine monah: devine om de carte şi de eleganţă creştină, retras în mînăstire şi mereu prezent în lumea culturală. Cel care, sub teroarea comunistă, îşi păstrase vorba slobodă şi bogată va polemiza, ca monah, cu limbajul ecleziastic de rutină. Va cinsti Cuvîntul nu numai prin modul de viaţă, ci şi prin savoarea exultantă a cuvintelor, prin îndrăzneala gîndului. Verva literară va colabora foarte bine, în el, cu verva monahală. Nicolae Steinhardt e un om a cărui stofă interioară a „ţinut“ la radicale transformări. Dar ele i-au transmutat datele de pornire, nu i le-au amputat. I le-au aşezat în bucuria christică pe care o celebrează.
Însă toate acestea − traiul şi prietenia în republica literelor, căutările spirituale, experienţa ororii totalitare, elanul credinţei − nu le‑am fi cunoscut dacă Nicolae Steinhardt nu s-ar fi încăpăţînat să scrie de două ori Jurnalul fericirii: „neinserat în durată… ci perindat în conştiinţă“, acolo unde e locul propriu al transformărilor şi al biografiilor spirituale. Poate că, fără Jurnal, nici el însuşi nu şi-ar fi înţeles traseul în structurile lui de adîncime, în sensul lui deplin. Scriindu-şi şi rescriindu-şi Jurnalul, de două ori confiscat de Securitate, Steinhardt se cercetează pe sine, se ordonează, se lărgeşte pe sine într-un efort stăruitor de înţelegere. Şi de curaj. Nu numai curaj faţă de ameninţările poliţiei politice. Ci şi curajul judecăţilor personale, al gîndului neîmpiedicat de convenţii, al opiniei care se expune fără teamă criticilor. Explicitează, interpretează pentru sine şi pentru ceilalţi epoca pe care a parcurs-o şi drumul care l-a modelat. Face un act de memorie creatoare. Ne putem referi în această privinţă la studiul lui George Ardeleanu, Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. Jurnalul lui Steinhardt nu e un aspect secund, derivat, adăugat faţă de parcursul lui existenţial. Traseul trăit şi traseul hermeneutizat sînt două feţe, la fel de importante, ale aceluiaşi traseu. Fac parte în mod egal din biografia persoanei.
Există în Jurnal o scenă de mare intensitate. În mizeria întunecată şi rece a celulei 34, se duc discuţii de filozofie şi teologie, se recită poeme. „E ceva ce numai închisoarea poate făuri: ceva foarte apropiat de ce va fi fost curtea ducilor de Burgundia sau a regelui René de la Arles ori o cour d’amour provensală, ceva foarte asemănător cu paradisul, ceva foarte japonez, cavaleresc…“
Iată unul dintre momentele tari de „experienţă a fericirii“, care dovedeşte că, neîndoielnic, credinţa poate da o utilizare supranaturală suferinţei.
(extrase din comunicarea la colocviul „Nicolae Steinhardt e la vocazione della libertà“, organizat de Ambasada României pe lîngă Sfîntul Scaun la Pontificio Istituto Orientale, Roma, 26 martie 2014)
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată: Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.