Nici utopie, nici ideologie

9 martie 2022   DIN POLUL PLUS

În război, așa cum vedem, din nefericire, în ultimele zile, în urma agresiunii brutale a Rusiei împotriva Ucrainei, chipul omului este desfigurat de suferință și violență, cerînd, cu o intensitate irepresibilă, ca binele să fie din nou posibil. Spaimele copiilor și ale mamelor, spectrul morții iminente, trauma supraviețuitorilor, fuga din calea bombelor, toate fac parte din cohorta de nedreptate și durere pe care oamenii le provoacă semenilor dintr-o sumedenie de false motive, unele dintre ele alimentînd ideologiile puterii. Orbi în fața evidenței, surzi la strigătul disperării, obedienți pînă la lașitate în fața abuzului de putere și a derivei despotice, cei care provoacă războiul sînt agenții inumanității și, în fond, ai răului. A fi părtaș, într-o formă sau alta, la o astfel de cădere din umanitate e mai mult decît o descalificare morală, e o înfricoșătoare moarte spirituală.

De aceea, în fața atrocității războiului, devine și mai acută pentru Biserici, pentru cei care le păstoresc și pentru cei care fac parte realmente din ele, chemarea celei de-a șaptea fericiri din Predica de pe munte (Matei 5,8): „Fericiți făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. E afirmată aici, fără putință de tăgadă, vocația de pacificatori a celor care-L cunosc pe Dumnezeu ca Tată și sînt recunoscuți de El ca fii. Pacea este profețită în Vechiul Testament ca stare a împărăției mesianice, ca încetare finală a babilonicei ostilități între popoare, Mesia, „Domnul păcii” (Isaia 9,5), fiind cel care împlinește această reconciliere universală. Deși a fost privit uneori așa, mai ales dinspre începuturile sale, creștinismul nu este o utopie a conviețuirii armonioase și a proprietății comune și nici nu pretinde să instaureze pacea pămîntească prin decret divin. În pofida confuziilor și contradicțiilor istorice, vocația lui profundă este de a fi „sarea pămîntului”, de a trezi în oameni acea chemare de a deveni fiii lui Dumnezeu făcînd pacea posibilă, lucrînd pentru ea, transformîndu-se în artizanii ei prin viața lor de credință.

Sînt însă nenumărate cazuri, de-a lungul istoriei, în care credința a fost folosită și abuzată ca sursă ideologică, scopul declarat al păcii fiind mereu ratat de ororile imediate ale războaielor. Dar sensul originar și peren al fericirilor din Predica de pe munte nu a fost nimicit de atîtea contradicții ale libertății umane; a inspirat conștiințe profetice și a înviat suflete, readucînd oameni și Biserici pe calea adevărului, după îndelungate derive. Pacea promisă de Hristos e o pace dobîndită prin El și în El; e accesul la o nouă condiție care abia ea, atunci cînd rămîne fidelă, iradiază pacea în jur, o face posibilă și răspunde astfel strigătului sacru al omului. Într-un eseu scris în ultimul an de viață, Simone Weil nota cu acuitatea sa vertiginoasă: „Din cea mai fragedă copilărie și pînă la mormînt, există în adîncul inimii oricărei făpturi umane ceva care, în pofida oricărei experiențe a crimelor comise, suferite sau văzute, așteaptă invincibil să i se facă binele și nu răul. Iată ce este, înainte de toate, sacru în orice ființă umană”.

Dacă Hristos nu a promis o împărăție a păcii terestre, atunci nu a lăsat să se înțeleagă nici că credința poate sta la remorca dorinței de putere și a ideologiilor care pretind că o susțin, cînd, de fapt, o anexează și o denaturează. Biserica e Trupul Său tainic extins în lume, în care făgăduința păcii este deja împlinită, ca un grăunte de muștar sau ca sarea pămîntului. A fi părtaș la acest Trup este, de la sine înțeles, incompatibil cu orice nedreptate și cu atît mai mult cu violența și inumanitatea războiului. Dar mai înseamnă și curajul de a te opune barbariei, cruzimii, crimei, așa cum înseamnă și a-l primi pe cel fără adăpost, prigonit, sărac sau înfricoșat. A face posibilă pacea e mai imperios ca oricînd și devine astfel criteriul fidelității față de o responsabilitate sacră. Imaginea statuii lui Hristos răstignit, din Biserica armeană din Lvov, pe care trei bărbați o așază grăbit într-o mașină, ca o coborîre de pe cruce pe timp de război, rezumă speranța de neșters a umanității de a fi salvată, protejîndu-și din calea barbariei simbolul însuși al salvării prin jertfă.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021).

Mai multe