Necunoaşterea aproapelui
Două evenimente „biografice“ – e drept, cu implicaţii „politice“ – au agitat peisajul mediatic al Franţei. Dacă azi le citez, scopul nu e nicidecum informativ – pe cine, de altfel, la Bucureşti, l-ar interesa? Motivul provine din sensul descoperit prin apropierea lor, făcută într-o seară, la sfîrşit de vară. Nu cu satisfacţie, ci cu resemnare şi decepţie. Invitaţie la luciditate!
Nicolas Sarkozy şi-a ataşat un prieten consilier, Patrick Buisson, cunoscut pentru strălucirea analizelor, dar şi pentru apartenenţa necamuflată la ideile de extremă dreapta. Alături de fostul preşedinte, el i-a sugerat proiectul unei radicalizări a poziţiilor sale şi, cum adesea politicienii sînt manipulaţi de oamenii din umbră, locatarul de la Elysée s-a modificat şi s-a afirmat – spre surpriza electoratului clasic de dreapta – din ce în ce mai explicit ca partizan al poziţiilor lui Buisson. Sarkozy nu ezită şi îşi clama în meeting-uri spectaculoase noul program, cu o aroganţă care i-a agasat pe înşişi partizanii lui, dintre care mulţi l-au şi abandonat, permiţînd astfel lui François Hollande să fie ales. Buisson l-a convins şi l-a deviat de la poziţia general adoptată de dreapta, şi Sarkozy părea aproape de nerecunoscut sub influenţa „prietenului“ sfătuitor. Eşecul nu i-a fost direct imputat şi s-a spus chiar că dacă ar fi durat încă o lună campania plasată sub semnul strategiei lui, ar fi condus la victorie. Buisson rămînea în intimitatea fostului preşedinte...
La început de vară, o bombă a explodat: am aflat că prietenul indispensabil a procedat la actul abject de a înregistra, pe sub mînă, toate conversaţiile cu Sarkozy: un spion afectuos! De fiecare dată, el punea în funcţiune telefonul mobil şi astfel conserva vorbele, argumentele, deciziile luate în cercul cel mai restrîns. Buisson nu era infiltrat ca agent străin în comunitatea preşedintelui, el era garanţia securităţii ei. Demascat, el părea a fi un Tartuffe care cîştigase încrederea lui Orgon, dar care, ca şi modelul său molieresc, nu se sfia să-l supravegheze şi să acumuleze probe compromiţătoare contra stăpînului devenit dependent de străinul adorat. Cînd am aflat trădarea, mi-am imaginat surpriza lui Sarkozy, care nu e un tandru: a avut ca prieten un şarpe! Şi nu a ştiut, nici nu a bănuit. Necunoaştere a aproapelui...
Un alt scandal a tulburat şi a exasperat Franţa: cartea fostei maîtresse timp de opt ani a lui François Hollande. Fiecare preşedinte cu trădarea lui, politică sau erotică. Valérie Trierweiler, ziaristă la Paris Match, s-a preocupat de sănătatea lui Ségolène Royal, „prietena“ lui Hollande care, din principiu, nu se căsătoreşte. A vizitat-o la spital, insistent, atît de frecvent încît i-a întîlnit partenerul şi, progresiv, a reuşit să i se substituie. Exit Ségolène! Valérie o înlocuieşte. O nouă relaţie se constituie şi Hollande nu o camuflează, încît chiar în ziua instalării la Elysée, Valérie este omniprezentă şi se afişează fără rezerve, nici reticenţă. Iată noua „primă doamnă a Franţei“. Puţin timp mai tîrziu, ea va face prima gafă politică, exprimînd, ilegal, afilierea sa la candidatul socialist care se opunea lui Ségolène. Război de femei! Imaginea sa, de la început, e compromisă, şi mai puţin de o lună după aceea, cu ocazia unei vizite în provincie, o doamnă îi va şopti lui Hollande: „Noi n-o iubim, domnule preşedinte.“ Noi, poporul francez...
Hollande, în ciuda aparenţei sale de „grăsuţ“, pare a fi erotic dependent şi presa de scandal va dezvălui relaţia sa ilicită cu o actriţă locuind lîngă Elysée – avantaj neneglijabil – la care se ducea noaptea pe scuter, cu casca pe cap. Valérie va face o criză, va lua somnifere şi va sfîrşi pentru cîteva zile la spital, fără „a fi spart nimic din vesela Eliseului“ – preciza un comunicat de presă. Hollande va asuma şi va anunţa public ruptura.
Iată însă că Valérie publică acum o carte devastatoare, denunţînd dispreţul unui om de stînga, Hollande, pentru săraci „fără dinţi“, descriind obsesia sa mediatică, pe scurt, furnizînd imaginea unui personaj mediocru, secundar, lipsit de program şi viziune. Revanşă fără precauţii, nici menajament. Cartea fascinează şi exasperează, căci Franţa părea străină acestui amestec de viaţă publică şi privată, frecvent mai degrabă în peisajul politic american. O experienţă inedită!
Ceea ce tulbură, din nou, e „necunoaşterea“ aproapelui... cum a putut Hollande să se lase sedus de un personaj al cărui oportunism ni s-a părut tuturor flagrant de la prima sa apariţie publică? De unde vine această orbire? Nu din iubire... ci dintr-o iraţională relaţie bazată pe o strategie subtil exersată. Şi, la rîndul său, Sarkozy cum a putut să se încreadă în Buisson ca în cel mai apropiat colaborator? Cum se motivează aceste două diferite – dar similare – accidente care confirmă ceea ce e cel mai grav: necunoaşterea aproapelui? Poate că o asemenea descoperire e pentru oricine una dintre cele mai dure constatări, căci se prăbuşeşte astfel o afecţiune ce-şi revela, dureros, înşelătoria. Aproapele e un necunoscut! Pe Chirac l-a trădat Balladur, „prietenul de 30 de ani“. Sarkozy şi Hollande, fiecare în felul său, au trăit şi ei aceeaşi experienţă. Aceea a încrederii nerespectate, a disimulării, a revelării unei feţe ignorate, nebănuite a celui mai intim partener. După o asemenea decepţie, victoria scepticismului se impune.
Exemplele sînt numeroase, exemple recente, exemplare şi emblematice. În Germania de Est, cazurile abundă, căci soţiile şi-au denunţat soţii, surorile – fraţii: aici, spre deosebire de cazurile iniţial evocate, intervine însă determinismul unei presiuni politice. Necunoaşterea celuilalt capătă o dimensiune existenţială, şi mai gravă atunci cînd nu o determină decît motive personale, şi nici o motivaţie politică nu o justifică. Ea e atunci consecinţa unei nebănuite mizerii umane cu care trebuie să coexistăm, pe care sîntem invitaţi să o acceptăm. Cîtă durere aceasta implică! Am resimţit-o cînd prieteni apropiaţi au încetat brusc să-mi scrie, cînd au dispărut, ei, pe care-i credeam cei mai fideli. Cu timpul – din nefericire – m-am acomodat şi acum admit doliul acestor relaţii ce-mi confirmă „necunoaşterea aproapelui“.
De la viaţă ajung mereu la teatru. Şi astfel îmi amintesc toate incertitudinile ivite din „necunoaşterea“ actorului apropiat. Şi totodată din „revelarea“ unui alt adevăr, nebănuit, imprevizibil. Radu Penciulescu îmi povesteşte că el, prietenul lui Victor Rebengiuc, l-a distribuit, la debut, în amanţi eleganţi şi prinţi melancolici, dar că, mai tîrziu, Lucian Pintilie şi alţi regizori l-au invitat, dimpotrivă, să joace personaje rustice, uneori grosolane, brutale. Radu se înşeală, nici un regret nu poate interveni: Rebengiuc nu a confirmat niciodată „necunoaşterea aproapelui“ ca om, dar şi-a descoperit „pluralitatea“ ca actor. La rîndul meu, cum să nu mărturisesc seducţia exercitată de Marcel Iureş la ora cunoaşterii, în Caligula, şi apoi surpriza de a-l vedea schimbînd registrul şi stilul? Orice mare actor se poate descoperi graţie unui regizor care „vede“ în el posibilităţi ascunse: Pintilie în Rebengiuc, Alexandru Dabija în Iureş. „Necunoaşterea aproapelui“ nu coincide în viaţă şi în teatru: decepţia unei afecţiuni în viaţă e diferită de revelaţia unei dimensiuni nebănuite de joc.
Cum să trăim însă cu spectrul acesta: „necunoaşterea aproapelui“?
George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011).