Neagu Djuvara sau sfîrşitul paşoptismului
Mai de fiecare dată în anii de după 1989, la moartea unui purtător al unui nume istoric în deplină senectute s-a pronunțat formula „ultimul boier“. Ea exprimă în primul rînd un protest față de degradarea semantică a cuvîntului de către propaganda marxistă și o reverență față de România boierilor pe care a distrus o la propriu România comuniștilor. Dincolo însă de boieria pe care Neagu Djuvara a purtat-o cu demnitate și eleganță și pe care a încercat s-o transmită genealogic descendenților săi și moral admiratorilor săi, intră în discuție concepția despre societate și națiune care a stat la baza României moderne: pașoptismul. Nu este vorba doar de o generație biologică, ci de reprezentarea politică și culturală a României în secolul său auroral, 1848-1948. Instaurarea comunismului a pus capăt brutal acelei Românii, iar toată zbaterea postcomunismului se petrece în jurul întrebării dacă și cum se poate reface legătura cu acea Românie. Neagu Djuvara ilustrează nu numai prin destin și implicare politică acea Românie, ci și prin faptul că a reflectat ca nimeni altul în scrisul său istoric ethos-ul acelei Românii. Schițînd portretul ideatic al pașoptismului, opera lui de istoric capătă deodată un sens mult mai puternic.
Prima și cea mai importantă trăsătură a pașoptismului este adeziunea deplină și fără rezerve la civilizația Occidentului. Aici, pentru „civilizația Occidentului“ trebuie să preluăm definiția lui Neagu Djuvara din cartea sa Civilizații și tipare istorice: un ansamblu de valori, norme, instituții și practici sociale promovate de un grup social central. În acest sens, voința generației pașoptiste a fost să se integreze acelui grup social central, purtător al civilizației occidentale. În această viziune era inclusă și o adeziune filozofico-spirituală. Or, Occidentul propunea în secolul al XIX-lea două opțiuni filozofico-spirituale: una care ținea încă de religia tradițională a Occidentului, creștinismul, în cele două variante, catolică și protestantă, dintre care cea catolică s-a arătat mai activă prin preponderența politică a statelor catolice; a doua care ținea de concurența filozofico-spirituală față de romano-catolicism începînd din secolul al XVIII-lea, libera cugetare și forma ei organizată în francmasonerie. Pașoptismul s-a arătat dispus să adopte ambele forme filozofico-spirituale ale Occidentului, cu o ușoară preferință dată francmasoneriei în prima generație, iar apoi cu o voluntară supunere a religiei tradiționale a românilor unor forme de organizare inspirate deopotrivă din catolicism și protestantism. În sensul acesta, reformele în materie de religie ale lui Cuza, prin care mitropoliilor ortodoxe ale Țării Românești și Moldovei li s-a redus drastic rolul social și civilizațional, constînd într-o surprinzătoare laicizare a societății (starea civilă publică, separarea învățămîntului de Biserică, exproprierea averilor bisericești, cu consecința închiderii unui mare număr de mînăstiri), au deschis calea unei religii politice a națiunii, în care cetățenia se exprima prin calificarea juridică de român (indiferent de etnie sau religie), cu un codicil spiritual denumit „Biserici românești, cea creștină ortodoxă și cea greco-catolică“, în articolul 22 al Constituției din 1923. Nostalgia unității cu Occidentul s-a exprimat și în secolul XX, pe de o parte printr-o exaltare culturală a Bizanțului, despărțit de continuarea sa post-bizantină, care a făcut din „ritul bizantin“, aprobat de Roma, formula de compromis pe care personalități precum Vladimir Ghika au socotit-o ideală, pe de altă parte prin presiuni asupra Bisericii ortodoxe de adaptare la modele protestante de organizare eclezială, cum au fost autonomia și autocefalia canonică și trecerea la calendarul gregorian. Cînd în scrisul său de filozof al istoriei Neagu Djuvara apăsa mai tare pe pedala catolicismului inițial al principilor descălecători ai Țărilor Române, chiar cu o umbră de regret că nu a prevalat acesta, el exprima ethos-ul pașoptist, această contopire cît mai deplină cu civilizația Occidentului. Capitolul despre Biserică în volumul Între Orient și Occident evocă tensiunea dintre religiile Orientului și ale Occidentului, notînd în treacăt acceptarea schimbării de paradigmă religioasă.
A doua trăsătură constitutivă este concentrarea voinței naționale într-un grup restrîns de personalități iluminate, capabile să determine interesul națiunii, pe scurt să știe ce e mai bine pentru popor. Este, în esență, acțiunea de la 1857-59, de la 1866, și tot sistemul politic din vremea lui Carol I, în care cel însărcinat de rege cu formarea guvernului organiza și cîștiga alegerile. În concepția istorică a lui Neagu Djuvara avem teoria genealogico-istorică a „marilor boieri“, adică concentrarea puterii într-un număr mic de mari familii boierești, care integrează selectiv familii alogene (dintre care mai cunoscute sînt cele de proveniență grecească, Cantacuzino, Ghika etc.). Națiunea, sau pentru Neagu Djuvara „civilizația“, este o valoare supremă, căreia individul i se subordonează. Corolar al acestei trăsături sînt cavalerismul și spiritul marțial. Conducătorii națiunii sînt ființe care luptă pentru patrie și, la nevoie, se sacrifică pentru aceasta.
A treia trăsătură, propriu-zis liberală, este definiția politică și nu etnică a națiunii. Români sînt cei care vor să fie români, indiferent de etnie și religie. Această viziune inițială a pașoptismului a lăsat loc unui număr impresionant de alogeni în primele rînduri ale conducătorilor țării, începînd chiar cu regele, dar s-a atenuat prin hibridizarea modelului francez cu principiul naționalităților promovat de Woodrow Wilson. Teoria „cumană“ a lui Neagu Djuvara, că la originea statelor medievale s-ar putea afla un grup de cumani, este expresia directă a acestei inspirații liberale și aristocratice a pașoptismului. Nevoia de a exprima diferența dintre clasa conducătorilor, în Evul Mediu boierii, și restul poporului poate îmbrăca și aspecte etnice. România însă era în viziunea pașoptiștilor un proiect politic. Retorica „românizării“ României din interbelic s-a accentuat de facto în anii comunismului și pînă astăzi. Schimbarea constă în faptul că pătura orășenească, cosmopolită și integrată civilizației occidentale, a fost eliminată fizic din România prin persecuție politică și economică. Neagu Djuvara notează această schimbare prin observația că peisajul antropologic al României nu mai este același.
Ultima trăsătură a pașoptismului constă în ridicarea modelului francez la rang de paradigmă a Occidentului. Această francofilie românească a întărit celelalte trăsături pînă în pragul celui de-al Doilea Război Mondial, cînd ideea europeană s-a prăbușit. Aici intervine poate cea mai interesantă intuiție istorică a lui Neagu Djuvara în spiritul pașoptismului: întreg secolul XX este traversat de un lung război (77 de ani, de la primul la căderea Uniunii Sovietice, cînd se instalează hegemonia americană) care pune în discuție sau chiar apropie de sfîrșit civilizația europeană. Europa națiunilor a fost desființată de competiția SUA cu Uniunea Sovietică ce se termină cu „hegemonia americană“. Paradigma acestei prăbușiri este chiar Franța, antiamericană și infiltrată de o imigrație extraeuropeană masivă care nu vrea să se integreze în civilizația Occidentului. Națiunile etno-politice ale secolului al XIX-lea sînt pe moarte. Pesimismul politic al lui Neagu Djuvara nu este numai rod al unei teorii filozofico-istorice, pe care ar vrea s-o vadă confirmată, cît mai ales al unei viziuni naționale, pașoptismul, care nu mai are public. Națiunea pașoptistă este ruptă în bucăți de forțe opuse și radicalizate pînă la isterie, pe de o parte globalizarea economică, urmată de cea socială și culturală, dublată de mișcări de populație fără precedent, pe de altă parte de reacția naționalist-etnicistă, șovină și închistată.
Militantismul politic al lui Neagu Djuvara la începutul anilor ’90 în singurul partid anticomunist, care însă nu se revendica de la trecut, exprima tocmai conștiința sa că e nevoie de o reîntemeiere, de un nou pașoptism. De altfel, în interviul acordat Eugeniei Vodă la emisiunea Profesioniștii, își exprima deschis opțiunea pentru pașoptism, dacă ar fi fost să-și aleagă altă epocă istorică decît cea în care a trăit. Scrisul istoric al lui Neagu Djuvara este marcat de tensiunea acțiunii politice, dorință parțial realizată, și de trăirea interioară a unui ideal comunitar. De altfel, opțiunea sa pentru filozofia speculativă a istoriei rezultă din această aspirație comunitară. Subiectivismul istoriografic, inevitabil atîta timp cît istoria va fi scrisă de oameni, mărturisit și asumat ca în cazul lui Neagu Djuvara, este o cale către o artă narativă superioară. În peisajul unei istoriografii dominate, explicit sau implicit, de evoluționism sau marxism, presărată cu teorii psihotice ale conspirației, scrisul istoric al lui Neagu Djuvara comportă insolitul și bogăția unei viziuni aristocratice asupra istoriei. Prin cariera din ultimul său sfert de veac, Neagu Djuvara a dat glas cîntecului de lebădă al României pașoptiste.
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.