Nașterea ideii ortodoxe

O caracteristică surprinzătoare a ideii ortodoxe, din punctul de vedere al unei teleologii hegeliene, este separarea sferei politicului de sfera spiritualului, care a condus la o precoce desacralizare a monarhiei. Această separare este un proces inițiat în ultimele două secole ale Bizanțului și continuat în perioada post-bizantină. Transformările sociale din structura de putere bizantină care au permis o scădere a autorității centrale în favoare unor elite locale, combinate cu expansiunea occidentală sub haină cruciată sau sub forma republicilor comerciale, au produs în cele din urmă fărîmițarea teritorială a Imperiului Bizantin. Astfel, în secolul al XIII-lea, singurul element de unitate pe ceea ce fusese încă teritoriul Imperiului în secolul al XII lea a fost Biserica. Prin coagularea ei instituțională în cursul deceniilor trei și patru ale secolului al XIII-lea, ea a căpătat un aspect pe care l-am putea numi pan-bizantin. Aceasta a trebuit însă să se adapteze noilor puteri teritoriale, fie cruciate, genoveze sau venețiene, fie musulmane. Biserica ortodoxă a supraviețuit în toate aceste teritorii, chiar și acolo unde uniatismul de primă generație a produs un puternic concurent. În a doua jumătate a secolului al ­XIII-lea se suie pe tronul patriarhal Grigore, un localnic din Ciprul ocupat deja de un secol de către familia cruciată Lusignan. Din acest exemplu și din traiectoria altor intelectuali bizantini provenind din fostele provincii bizantine înțelegem puterea de atracție pe care începe să o exercite Constantinopolul recucerit de către Imperiul de la Niceea, dar mai ales rolul de rețea socială și politică al Bisericii pan-bizantine, care reușește să mențină solidaritatea corpului social format de Biserică în teritoriile desprinse de imperiu.

Cauza cea mai puternică însă a despărțirii politico-ideologice dintre imperiul constantinopolitan și Biserica pan-bizantină o reprezintă tema uniatismului utilizată ca instrument politic de către împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul. Utilizarea cinică a „schismei“ de către occidentali, papalitatea în conjuncție cu puterile cruciate, pentru a justifica acțiunile militare împotriva Imperiului Bizantin, apoi uniatismele fragmentare din teritoriile ocupate de cruciați sau desprinse din Imperiul Bizantin cu susținere cruciată, cum ar fi statul vlaho-bulgar al Asăneștilor, regatul armean al Ciliciei, regatul sîrbilor, au transformat prin reacție ideea reunirii Bisericilor occidentală și orientală într-un instrument politic și în mîna împăraților de la Constantinopol. Începînd cu sinodul de la Lyon din 1274, tema unirii Bisericilor a devenit principalul instrument al politicii externe bizantine, „unirea“ fiind prețul cu care împăratul bizantin intervenea în jocul dintre papalitate și puterile cruciate, obținînd succesul diplomatic denumit de Steven Runciman „vecerniile siciliene“, adică acțiunea papalității pentru delegitimarea cruciadelor antischismatice. Într-o fază ulterioară, unirea a devenit prețul pentru ajutorul militar al papalității și aliaților ei împotriva otomanilor. Consecința acestei politici externe este transformarea uniatismului în cel mai fierbinte subiect de politică internă. Totuși, simultan cu acest uniatism politic apare și o dezbatere teologică autentică despre cauzele schismei și modalitățile de depășire teologică a acesteia. Cel mai important pas din acest proces a fost contactul intelectual și cunoașterea reciprocă, formulată inițial prin așa numitele liste ale diferențelor dintre creștinismul oriental și cel occidental.

Distanța crescîndă dintre imperiu și Biserică capătă însă note tragice prin disputa isihastă. Susținerea pe care văduva împăratului Andronic al III-lea, Anna de Savoia (1341 1347 – regentă pentru fiul ei minor Ioan), a acordat-o Varlaamiților (discipoli și continuatori ai criticii anti-isihaste formulate de călugărul Varlaam din Calabria) în disputa isihastă, continuînd cu uniatismul politic practicat de Ioan al V-lea Paleologul, a produs de-a dreptul o ruptură între curtea imperială și instituția patriarhală. Această ruptură, care a atins cote maxime în perioada 1367 1380 prin ștergerea numelui împăratului din dipticele Marii Biserici de la Constantinopol, este la originea unei noi doctrine despre libertatea Bisericii, pe care o regăsim în actele patriarhale și sinodale din vremea patriarhului Filotei Kokkinos. Acesta redefinește canonic Biserica anulînd tradiția milenară a ceea ce istoricii contemporani au numit „simfonia bizantină“ și proclamînd că patriarhul de Constantiopol este de acum căpetenia creștinătății orientale. Imperiul îmbracă forma unei instituții subordonate obiectivelor Bisericii și legitimă numai în măsura în care vine în întîmpinarea acestora. Uniatismul politic este astfel păcatul de moarte al imperiului. Ioan al V-lea, constatînd că nu ar putea constrînge Biserica nici măcar cît străbunicul său Mihail al VIII-lea, recurge la convertirea personală la catolicism în 1369 la Roma. Aceasta însă nu a produs nici un beneficiu politic. Dimpotrivă, pentru a se putea întoarce la Constantinopol, se vede nevoit să-și amaneteze coroana imperială către Veneția în schimbul unei corabii și al altor cheltuieli. Ioan al V-lea se va despărți el însuși în mod tacit de acest uniatism atît de păgubos pe plan intern și ineficace în plan extern. Moartea patriarhului Filotei, apoi experiența amară a uzurpării tronului constantinopolitan de către fiul cel mare al lui Ioan al V-lea, Andronic al IV-lea (1376-1379), care și-a arestat întreaga familie, inclusiv pe bătrînul bunic imperial Ioan al VI-lea Cantacuzino, deschide o epocă nouă în relația dintre împărat și Biserică. Experiența tiraniei lui Andronic al IV-lea semnalează necesitatea unei colaborări între Biserică și imperiu, și astfel, printr-un document al sinodului permanent al patriarhiei ecumenice, este consfințită revenirea lui Ioan al V-lea pe tron ca împărat ortodox, și sînt definiți termenii colaborării. Rezultatul constă în reducerea rolului tradițional al împăratului în Biserică la cîteva prerogative ceremoniale și administrative. Astfel, limitele puterii imperiale sînt de acum dictate de Biserică.

Din acest context politic și ideologic își trage seva teoria celei de a treia Rome. Este expresia unui nou aranjament între Biserică și stat. Roma nu mai este simbolul unui centru al puterii lumești, ci este un principiu de fidelitate față de adevărata credință, ortodoxia. Episodul unirii eșuate de la Ferrara-Florența se înscrie și el pe această linie. Căderea celor două Rome se referă la căderea în schismă și erezie, nu la pierderea unor bătălii și cucerirea unor ziduri. Puterea lumească are doar misiunea de a sluji Bisericii. Această nouă teologie politică se exprimă și în scrisoarea patriarhului Antonie al IV-lea către marele cneaz al Moscovei Vasile I, din 1393. Imperiul există atîta timp cît este învestit de Biserică cu slujirea aceasteia. Neacceptarea acestui rol subaltern este în sine un act de erezie.

Pe această linie de interpretare se înscriu Relatarea lui Nestor Iskander despre căderea Constantinopolului, Scrierile lui Ivan Peresvetov și, în cele din urmă, Scrisorile lui Filotei din Pskov. Relatarea lui Nestor Iskander, care a circulat atît sub acest nume de autor poate imaginar, cît și ca o cronică anonimă, atașată și de Peresvetov Scrierilor sale, despre cucerirea Constantinopolului, în limba slavonă, iar de la mijlocul secolului al XVII-lea și într-o traducere românească, ne pune în fața unui paradox istoriografic din punctul de vedere al unui istoric creștin: cucerirea nu este văzută ca un dezastru, intrarea sultanului Mohamed în Constantinopol este triumfală, mărinimia sa este lăudată, rezultatul se datorează proniei divine. Pentru Nestor Iskander și pentru cititorii săi din secolul al XVI-lea, printre care se numără și voievodul moldovean Petru Rareș, Țarigradul este un ideal mistic, la care se ajunge prin credință, nu prin acțiuni militare. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.

Foto: Sf. Gheorghe, frecă Școala Bunești