N. Steinhardt despre creștinismul firesc

18 mai 2022   DIN POLUL PLUS

Jurnalul fericirii poate fi citit în multe feluri. Este povestea unei convertiri petrecute în condiții excepționale, în chiar inima infernului penitenciar; este un avertisment despre nebunia de care pot fi stăpîniți oamenii, atunci cînd nu mai știu să privească decît în țărînă; este o carte despre felul în care cultura, gîndul îngrijit formulat și îndelung reflectat însoțește adevărul spiritului; este un veritabil îndreptar al omului curajos și demn. Mă opresc aici la o altă lectură posibilă, aceea care deslușește posibilitatea unui creștinism cotidian, al vieții obișnuite. Ea încearcă să apropie între ele lumile, să facă din miracol un însoțitor al lucrurilor mărunte, iar din exigența cutremurătoare a Evangheliei un ritm și un reflex al faptelor noastre de zi cu zi.

Faptul că Dumnezeu însuși se oferă ca reper, că ne cere să-l urmăm în Cer, că iartă și judecă lumea dincolo chiar de puterea apostolilor de a înțelege este înscris în textura acestei lumi, în posibilitățile ei de a fi. Părinții pustiei, cu asceza lor maximală și cu rugăciunea neîntreruptă, nu sînt eroi, ci întruchipări ale firescului vieții. Totul pare posibil la Steinhardt, realitatea creștinismului este una blîndă, luminoasă și îmbucurătoare. Nu este nevoie de o grozavă schimbare a cugetului, de un cutremur al temeliilor unei vieți sau de o renunțare eroică la propriul sine pentru a te putea numi „creștin“; dimpotrivă, este nevoie doar de curaj (creștinismul este religia curajului, o spune răspicat) și de o încredere aristocratică în propria libertate.

Astfel înțeles și trăit, creștinismul devine un regim natural al vieții, un accent care însoțește gesturile cele mai mărunte ale cotidianului. El transformă, insesizabil, orice fapt sau orice întîmplare într-o oglindă a transcendenței, fără a-i silui pînă la nerecunoaștere natura. Reorientează privirea, domolește acțiunea, limpezește gîndul, împrospătează sufletul. Nu cere imposibilul, notează Steinhardt, ci, dimpotrivă, face posibile lucrurile, le zdruncină doar pentru a le reîntemeia în adevărul lor, în ființa lor bună și frumoasă. Jurnalul fericirii încheagă un chip proaspăt și inedit al creștinismului: ca mod discret și blînd de a colora experiențele noastre în albastrul cerului.

La un moment dat, Steinhardt scrie: „Vasăzică este posibil creștinismul, vasăzică e cu putință să te porți creștinește, să faci gesturi creștine. Creștinismul poate fi și el aritmetizat. Îmi vine a crede că nu în zadar au bătut pentru mine clopotele bisericii Capra“. Aritmetizarea creștinismului înseamnă, pentru Steinhardt, tocmai transformarea sa într-o evidență, limpede și tăioasă, dintre acelea de care se feresc tiranii istoriei. Cu definiția sa, „de fiecare dată ecuaţia generală algebrică se cuvine a fi aritmetizată, adică întrupată în adevărul acela anume ascuns şi osîndit de tiranul aflat la putere“. Adevărurile de tipul „Regele este gol“ sau „Nu este bine să tai oameni cu fierăstrăul“ sînt în aceeași măsură „aritmetice“, adică trec dincolo de formule către realitățile pe care abstracțiunea încearcă să le ascundă, iar tocmai firescul lor este cel care sperie; afirmate cu tărie, ele țintuiesc realitatea trainic, iar interpretarea aiurea, îndoiala sau bunul plac nu mai sînt posibile. La fel, creștinismul aritmetizat este unul căruia nu i te mai poți sustrage: este posibil, ba mai mult, este atotprezent, se înființează chiar în adîncul înschisorii. Tot Steinhardt spunea: „Cred în minuni ca şi în legile elementare ale fizicii şi aritmeticii“.

Cum poate fi aritmetizat creștinismul? Cum devine el o evidență, dincolo de ceea ce, din lume sau chiar din el însuși, încearcă să îl oculteze? Steinhardt o arată peste tot în Jurnal. Pentru el, curajul nebunesc al credinței este doar o parte a felului firesc, cotidian de a gîndi lumea, iubirea fără margini învelește cu dăruirea ei cutremurătoare saluturile cordiale de zi cu zi, miracolele pîndesc de după colț. 

Un exemplu. Despre Hristos, spune la un moment dat: pe lîngă atributele clasice ale tradiției (bun, blînd, fără de păcat), „ne apare și înzestrat cu toate însușirile minunate ale unui gentleman și cavaler“. În două pagini de o frumusețe uluitoare, Steinhardt vorbește despre Dumnezeu ca despre un prieten pe care îl iubește, îl admiră și de la care vrea să învețe virtuțile care țin pe om în lumină. Nu am loc aici decît pentru a aminti concluzia pasajului: „încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), un simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sînt trăsături ale gentlemanului şi cavalerului“ (Jurnalul fericirii, Polirom, 2008, p. 197).

De multe ori, Hristos se întristează cînd nici măcar apostolii nu îi pot răspunde așteptărilor: adorm cînd nu trebuie, nu înțeleg, se tem, pun întrebări aiurea. Cînd, după veacuri, credința noastră e cu atît mai slabă (deși Duhul ar fi trebuit să o întărească, de fapt), ce mai poate însemna urmarea modelului hristic? Cum L-aș putea face pe Domnul să fie mîndru de mine? Steinhardt, care pare că își pune mereu această întrebare, oferă o soluție. Pot încerca să fiu cavaler și gentleman. Să cultiv bunăvoința, curajul, mila, detașarea și toate celelalte enumerate mai sus. O astfel de imitatio Christi este posibilă, iar Don Quijote sau prințul Mîșkin (exemple privilegiate ale autorului Jurnalului fericirii) pot fi excelenți călăuzitori.

Aritmetizarea creștinismului operează aici într-un dublu sens. În primul rînd, arată că este posibil, că ține de firescul felului de a fi om. Virtutea creștină este virtutea seniorială prin excelență, nicidecum o exigență nelumească. Să nu bănuiești, mai spune Steinhardt, pentru a nu-l transforma pe cel bănuit în „șmecher“ poate fi o aritmetizare a îndemnului creștin de a nu judeca, una evidentă, dincolo de interpretări savante sau nuanțe subtile. În al doilea rînd, această aritmetizare afirmă cu putere creștinismul, în ciuda lumii. Evidența lui îl instaurează în mijlocul unei istorii care îl face, cu rătăcirile și nebunia ei, neverosimil. Pictează albastrul cerului pe culoarea gri a lumii și îl provoacă astfel să se adîncească în sine, să se întemeieze. La fel se întîmplă și cu clopotele Bisericii Capra, care sună pentru Steinhardt distinct și clar în tot zgomotul orașului, pentru a-l chema către evenimentul miraculos al întîlnirii cu propria sa viață.

Ioan Alexandru Tofan este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.

Mai multe