Monumentul constantinian şi civilizaţia creştină
Istoriografia europeană a rămas lung timp captiva diviziunilor geopolitice ale comunităților creștine, dintre care cea mai vizibilă este schisma dintre Apusul și Răsăritul creștin. Astfel, grosso modo în viziune apuseană, Constantin cel Mare promovează o Biserică, cea a Romei, prin privilegiile pe care le acordă episcopului Romei și prin simplul fapt că părăsește și eliberează de prezența imperială această capitală, iar în viziune răsăriteană întemeiază un imperiu, gata să primească atributul de creștin, prin relația pe care o construiește cu episcopatul, exprimată în convocarea sinodului de la Niceea, adică în disponibilitatea de a media sau chiar de a gestiona conflictele bisericești. Astfel, Constantin s-ar afla la originea distincțiilor dintre cele două Biserici: în Apus o Biserică în loc de imperiu, în Răsărit un imperiu cu rol de Biserică.
Am îngroșat trăsăturile tocmai pentru a scoate în evidență contradicțiile unui creștinism care, abia ieșit din clandestinitate, se și aruncă în vîltorile unei istorii teleologice, adică predestinată să producă diferențele pe care sîntem învățați să le citim. Dar dacă am face abstracție de așa zisele con-secințe istorice, de tabloul unui creștinism spart în Biserici, confesiuni și denominațiuni, și ne-am replasa în secolele IV-V, poate am descoperi deocamdată un creștinism care nu are încă o încărcătură culturală prea pregnantă, capabil să ne dezvăluie un ADN creștin, trăsături generale, definitorii, pe care să le regăsim de-a lungul istoriei ulterioare.
Prima misiune pe care le o trasează împăratul Constantin episcopilor este tocmai exprimarea culturală, ceea ce înseamnă și politică, a creștinismului. Cum se manifestă în lumea aceasta lumea de dincolo? Astfel, din domus ecclesiae sau ecclesia domestica, din comunități minoritare, al căror obiectiv este să fie diferite, să se distingă din corpul social, deodată Biserica este chemată să construiască, printr-o perspectivă răsturnată la 180 de grade, o expresie publică, o instituție prezentă în veacul acesta, adresîndu-se ansamblului societății antice. Demersul acesta constructiv, întins pe mai multe secole, a presupus în primul rînd formularea unui cult public. Fără a nega importanța elementelor de continuitate cu secolele creștinismului primar, secolul IV dă expresie cultului creștin, ale cărui trăsături fundamentale s-au păstrat cu cel mai înalt grad de fidelitate în creștinismul răsăritean, pe care le cunoaștem astăzi sub numele de liturghii ale sfinților Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur, cărora le corespunde un cult liturgic antic roman, dar și primele liturghii de limbă siriacă și coptă. Aceste formulare liturgice continuă să se îmbogățească și să se precizeze de a lungul secolelor V și VI, fie prin adaosul unor cîntări și rugăciuni cu funcție dogmatică, cum este recitarea Crezului, cîntarea Trisaghionului sau imnul heruvic, fie prin specializarea pentru anumite momente ale zilei sau ale anului, cum e cazul liturghiei Sfîntului Grigorie Dialogul, papă al Romei. Tot în secolul IV prind viață liturghiile staționale sau procesiunile liturgice, care aduc cultul creștin în spațiul public. Marile orașe ale antichității se umplu de creștini, care traversează cîntînd și rugîndu-se principalele artere ale orașului. Ceremoniile constantinopolitane înregistrează o permanentă pendulare între biserica Sfinților Apostoli și biserica Sfînta Sofia. De asemenea, la Roma, marile locașuri ale Apostolilor sînt legate prin procesiuni de centrul Romei și cu precădere de Lateran, palatul desemnat ca reședință episcopală.
A doua temă esențială, trasată tot de împăratul Constantin, este reorganizarea politică a imperiului. Desființarea cultului imperial a însemnat nu numai oprirea unor ceremonii și procesiuni cu funcție politică, ci chiar ridicarea întrebării ce fel de regim politic corespunde creștinismului sau, mai general, ce fel de legătură poate fi stabilită între credința în Iisus Hristos și modul de organizare a societății. Întrebarea era urgentă întrucît convertirea lui Constantin suspenda suportul ideologic al monarhiei din vremea dominatului: divinitatea împăratului. În această privință, răspunsul s-a formulat mai greu și, mai ales, mai ezitant. Pe de o parte, fiindcă teoria și chiar practica politică antică prezentau cel puțin trei opțiuni pozitive, monarhia, aristocrația și democrația, care lăsaseră urme instituționale în organizarea Imperiului Roman. Pe de altă parte, fiindcă momentul fast al convertirii împăratului Constantin punea episcopatul în fața unui inevitabil parteneriat cu puterea imperială. Întîi prin edictul de toleranță, apoi prin încreștinarea familiei imperiale, punctul de sprijin al episcopatului se afla mai degrabă în puterea centrală decît în instituțiile aristocratice sau democratice ale cetății antice. Opțiunea pentru ceea ce istoricii moderni au numit „teocrație“ este rezultatul neprevăzut al provocărilor politice și al ezitărilor clericale. În prima ei formulare, teocrația este o strategie de neangajare politică, adică orice regim politic este legitim, fiindcă este îngăduit de Dumnezeu. Dacă este însă nevoie ca această îngăduință să se transforme în bunăvoință și să capete o expresie publică, atunci istoricul se confruntă cu o permanentă construcție și deconstrucție de strategii legitimatoare. Distincția între Răsărit și Apus în definirea teocrației este mai degrabă expresia unor ritmuri diferite în formularea teoretică. Astfel, Apusul revendică, mai repede și mai clar, un rol central pentru cler în mecanismul de legitimare, ceea ce dă naștere teoriei că voința divină se exprimă prin cler și, mai precis, printr-un mare preot, pontiful Romei. În Răsărit, constatăm mai degrabă incidente politice și soluții ceremoniale ad hoc, care presupun o inovație în mecanismul de legitimare. Astfel, dacă la accederea la tron a împăratului Leon I, după stingerea dinastiei teodosiene, patriarhul Anatolie este un asistent al procesului de legitimare, politică, militară și populară, la accederea la tron a împăratului Anastasie patriarhul devine un actor activ al procesului de legitimare, îmbrăcîndu-l cu hlamidă și punîndu-i coroana pe cap. Rolul clerului în legitimarea politică fluctuează la Constantinopol pînă la fixarea în scris a ceremoniilor în secolul al X-lea de către Constantin Porfirogenetul și pînă la inovația ceremonială a secolului al XIII-lea, mirungerea, care dă clerului, în persoana patriarhului, un rol major, dar încă nu determinant, în legitimarea politică. Astfel, „teocrația“ acoperă și cezaropapismul și papocezarismul, dar și orice formă de concordat modern sau parteneriat instituționalizat între Biserică și stat.
O a treia trăsătură constructivă, schițată de momentul constantinian, este reorganizarea socială. Intrarea ecclesiei în cetate, manifestată prin apariția bazilicii din centrul orașului, cu rol de catedră episcopală, a deschis calea către reorganizarea vieții urbane în jurul episcopului și al clerului episcopal. Dimensiunea filantropică a creștinismului a oferit o soluție declinului evergetismului antic și, astfel, Biserica locală a preluat treptat rolul de organizator social al cetății. În timp, s-a născut un nou sistem ierarhic, mai simplu și mai suplu decît cel al cetății antice, dar îndeplinind, în linii mari, aceeași funcție de diminuare și reglementare a potențialului de violență anarhică din orice societate.
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.
Foto: wikimedia commons