Moartea unui despot (i)luminat

14 iulie 2021   DIN POLUL PLUS

În epoca Netflix, MUBI e o platformă alternativă, care oferă filme de artă. E tot mai tristă distanța dintre „arta filmului” și curentul comercial majoritar – care a transformat scenariul, regia și prestația actorilor într-o combinație lamentabilă de stereotip și joc video. Prima trăiește dintr-un patrimoniu bogat și din obstinația unor creatori incapabili de alinierea la logica mercantilă, în vreme ce ultimul industrializează emoții și flatează gusturile joase, ștergînd treptat granița dintre creativitate și prostul gust. Nu înseamnă că MUBI e mai puțin „progresist” ca agendă decît Netflix, dar cel puțin aici găsești operele unor regizori din toată lumea, riguros selectați (și adesea premiați la festivalurile încă respectabile). Pentru cinefili, e o gură de oxigen menită să salveze multe seri altminteri asortate doar cu floricele și bere la cutie. Aici am (re)descoperit bunăoară rafinatul cinema al iranianului Abbas Kiarostami, am revăzut clasicii Noului Val francez, am trăit seri memorabile în compania filmului japonez din anii ʼ50 sau am plonjat în experimentalismul psihedelic al unui Alejandro Jodorowsky.

Aș vrea însă să vă recomand acum un film din 2016 – La mort de Louis XIV –, în regia catalanului Albert Serra (care e și co-scenarist), cu Jean-Pierre Léaud ca protagonist. E un tipic huit clos, somptuos pus în valoare de costumele datorate Ninei Abramovic, un film despre agonia celui mai longeviv monarh francez și prim exponent european al sistemului pe care Voltaire avea să-l numească „despotism luminat”. Al treilea Bourbon a pierit la 76 de ani, după o domnie de peste șapte decenii (începută la cinci ani) și marcată de războiul civil (al Frondei), de conflictele externe cu Habsburgii, de „inventarea” universului alegoric al puterii absolute, la Versailles, de brutala revocare a Edictului de la Nantes, dar și de acea unică înflorire culturală care avea să definească „Marele Secol”.

Nici nu-i nevoie – deși oricînd merită – să recitim Memoriile lui Saint-Simon pentru a descifra arhitectura acestui regim hieratic, în centrul căruia strălucea persoana sanctificată a lui Ludovic al XIV-lea: filmul despre care scriu surprinde sacralitatea figurii regale, care (în tradiția regilor taumaturgi) e privit ca sursă efectivă de viață pentru toți subiecții săi. Regele-Soare a apus sinistru, putrezind de viu, din cauza unei cangrene. Medicii Sorbonei, doctorul său personal, secondați de un fistichiu șarlatan italian, și-au dat mîna cu înalții prelați și duhovnicul monarhului fără să-i poată măcar amîna ieșirea tragică din scena lumii: aproape gol, întors în sine, cu priviri stinse și o febră deshidratantă, încheind fără urmași direcți un moment istoric de apogeu francez pe care doar saga napoleoniană avea să-l continue, pentru scurtă vreme.

Sub influența ultimei sale soții, Madame de Maintenon (favorabilă partidei religioase a „devoților”), Ludovic al XIV-lea s-a apropiat de Dumnezeu, deși fusese un libertin notoriu, un miraculat ingrat (a scăpat de moarte de cel puțin patru ori), un persecutor al hughenoților protestanți și al țiganilor din regat, un dușman al janseniștilor (în rîndul cărora se găsea și Blaise Pascal) și un mecena capricios (întrebați-l pe domnul de La Fontaine)... Filmul lui Serra nu-l face mai pios decît a fost și nici nu insistă pedagogic asupra convertirii sale, însă surprinde măiastru actul suprem de inteligență a acestui monarh care tinde spre iluminare, adică spre acceptarea unei instanțe care-l depășește, prin simplul fapt că e capabilă să-l izbăvească. Ludovic al XIV-lea (cel puțin cel prezentat în film) pricepe că nu poate fi el însuși pînă cînd nu mai este el însuși, pentru că aderă in extremis, umil și expiator, la narațiunea pe care s-a clădit gloria sa. O narațiune creștină, bazată pe funcția pontificală a suveranului în trupul căruia se recapitulează corpul politic al națiunii și destinul ei eshatologic. Deși iacobinii de la 1793 i-au profanat mormîntul de la bazilica Saint-Denis și l-au aruncat într-o groapă comună, nu putem exclude adevărul întîlnirii dintre cel inițial supranumit Dieudonné și Hristos, ca Sol invictus.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.

Mai multe