Mişcări imaginare

Deconstrucţie, demitologizare, caleidoscop citaţional, relativism: dotată cu o asemenea formulă atotdizolvantă, era postmodernă a consacrat, fără opoziţie, "moartea ideologiilor". O ipoteză imediat validată în lumea postcomunistă, cancerizată de sistematizarea excesivă a utopiilor din veacul trecut. Dar nu mai mult decît o ipoteză. Cum societatea umană are totuşi nevoie de o paradigmă, oricît de difuză, vidul a fost umplut cu "studii culturale", "studii de gen" şi alte produse de laborator universitar californian arozate cu French Theory. Cam acesta ar fi - în rezumat razant - orizontul de aşteptare al elitelor est-europene, locul unde intelectualii fostului bloc sovietic şi-au reciclat, în cheie occidentală, dependenţa mentală faţă de poncifele filozofiilor de stînga. Pentru că dreapta intelectuală onestă, de filiaţie aroniană, a dispărut odată cu Zidul berlinez, operaţiunea de reciclare a stîngii a reuşit fără oprelişti serioase. Din păcate pentru ea, dreapta europeană de factură creştin-democrată s-a fleşcăit sub propriul succes politic (vedeţi cazul italian). Iar PPE, actualul forum unde, chipurile, îi este dat să se salveze, pare un simplu bazar burghez, un fumoar de trabuc, trist învecinat cu marea finanţă şi zona reacţionară a birocraţiei comunitare. Nici dreapta neoconservatoare americană nu se simte mai bine la capătul celor două mandate Bush. Eşecul irakian, viesparul din Afganistan, reforma fără cap a NATO şi exagerările discursului cruciat compun substratul acestei aporii de care profită mai ales stînga celei de-a Treia Căi. La o privire superficială, politica de stînga pare sortită unui şir automat de succese, în lipsă de altceva. Însă care sînt marile idei promovate în cercurile stîngii postmoderne? Cam greu de spus. E adevărat că stînga democratică şi-a conservat ceva urme de legitimitate întrucît comunismul nu a trecut printr-un Nürenberg, dar şi pentru că Rusia şi-a revenit după slăbiciunile anilor ielţînieni. Însă, de prin 1968, ea nu a mai produs viziuni insolite (şi noi insolenţe) capabile să cucerească masele. De partea sa, Internetul - factor major de perturbare a relaţiei dintre realitate şi ficţiune - nu joacă nici el în favoarea stîngii (care îşi propune, grosso modo, să transforme ficţiunea în realitate). Mimetismul încrucişat la care asistăm (dreapta socială în concurenţă inexpresivă cu stînga liberală) va slăbi pur şi simplu democraţia. Vedeţi cît de puţin mai fascinează oferta democratică, astăzi. Electoratul e demotivat, absenteist, confuz. Alternativele se hiper-personalizează, absolutizînd populist factorul charismatic şi histrionismul promisiunii-gata-îndeplinite. Dominaţia pulsatilă a flashului TV (care preface gîndul în spot publicitar) se adaugă acestei indistincţii perverse. Migraţia frenetic-iraţională a capitalurilor, irealizarea bursieră a economiei, delocalizările industriale spre Est şi Sud, criza resurselor energetice (denunţată şi agravată de explozia preţurilor) sînt tot atîtea fenomene care pun deopotrivă în criză umanismul stîngii şi realismul dreptei. Cum revoluţia tehnologică a produs milioane de noi îmbogăţiţi, a extins pieţele, sporind oportunităţile de afaceri şi investiţiile directe, optimismul "mondialist" izbuteşte încă să mascheze completa noastră iresponsabilitate dinaintea riscurilor endemice. Singurul numitor comun în această grandioasă croazieră fără pilot pare să fie ecumenismul ecologic (lupta împotriva "schimbării climatice"), deşi orice spirit lucid nu va descifra aici decît amenajarea politico-afectivă a trecerii de la economia bazată pe hidrocarburi la cea axată pe energii reciclabile şi neconvenţionale. E clar că nici "soluţiile salvatoare" nu mai sînt ce au fost... Ne urmăreşte însă norocul metafizic al Speciei, care vrea ca trecutul să nu fie recuperabil şi nici răul să nu fie previzibil. Asta înseamnă că maleficiile deja cunoscute vor rămîne irepetabile, tot aşa cum anunţatul dezastru al democraţiei va fi (poate) mai puţin iremediabil decît se aşteaptă cei mai pesimişti dintre noi.