Mironosiţele

Pe alocuri nestăpînita pre­di­lec­ție a românului spre zeflemea își găsește paradoxale victime – între acestea se înscriu și admirabilele mironosițe. O sonoritate siflantă prin s și ț, o notă de exclusivitate feminină a făcut ca bărbaților să nu le placă mironosițele și să conoteze cuvîntul cu ideea de moft, de prefăcătorie, de sensibilitate sau pietate mimată. Nimic din originea cuvîntului nu justifică această conotare, dacă nu cumva tocmai batjocura care transformă albul în negru. Personajele evanghelice care au primit numele de mironosițe fac efortul de a se scula cu noaptea-n cap luînd drumul pînă la mormîntul din afara cetății, încărcate cu cele necesare, au curaj de a înfrunta interdicția socială de a îndeplini toaleta funerară față de un condamnat executat și, prin urmare, ostilitatea celor care au cerut condamnarea, au îndrăzneala de a se prezenta în fața unor gărzi, a căror brutalitate abia se manifestase, exprimă empatie față de cel care nu le mai poate fi de ajutor sau manifestă credință în atotputernicia lui neaparentă, nu le pasă de ce va zice lumea, dar nici nu țin să facă publică fapta lor. Pe scurt, se mișcă într-un registru al virtuții exemplare de care nu dau dovadă cei doisprezece apostoli sau alți ucenici. Poate că zeflemeaua are de-a face cu o mică stînjeneală masculină în fața curajului, devotamentului și efuziunii sentimentale nebiruite a acestor femei. De aici ar putea începe dosarul misoginismului creștin. Dar raționamentul acesta nu merge și în alte limbi. Miroforele, femeile purtătoare de mir pentru îmbălsămarea mortului, sînt admirabile în greacă și în alte limbi moderne.

Și totuși este ceva surprinzător. Evangheliile înregistrează lașitatea și deznădăjduirea (depresia, am spune în limbaj modern) bărbaților în comparație cu neînfricarea și constanța (sau echilibrul psihic) femeilor. Evanghelistul Ioan este în fața crucii, lîngă Maica Domnului, dar aflăm despre el că este totuși un cunoscut al marelui preot, ceea ce presupune o oarecare protecție, grație căreia este și martorul principal al procesului. Ceilalți apostoli au fugit și stau ascunși după răstignire. Doi dintre ei suferă accidente spirituale mai grave. Unul își revine, altul nu. Femeile, în schimb, sînt ireproșabile. Din curtea pardosită cu pietre (locul judecății lui Pilat) la locul răstignirii și pînă la mormînt, prezența lor în frunte cu Maica Domnului este pomenită de Evanghelii. Maria Magdalena îi anunță Apostolului Petru învierea.

De altfel, dosarul feminității în Evanghelie este foarte puternic. Două femei prezidă asupra începuturilor narative, Maria și Elisabeta. Amîndouă primesc revelația caracterului divin al sarcinii lor, fiecare la nivelul ei de chemare, pe care o acceptă. Astfel, Elisabeta, măritată de lungă vreme cu preotul Zaharia, recunoaște superioritatea spirituală a foarte tinerei și abia logoditei rubedenii, Maria. În schimb, partenerii lor de viață, Zaharia și Iosif, sînt nu numai în planul secund al narațiunii, dar excelează prin incredulitate. Apoi să enumerăm numai cîteva din eroinele credinței: femeia cananeancă, cea care cerșește ferm un miracol în înfruntarea fiicei ei cu un demon, deși este apostrofată că nu se califică pentru acesta; femeia samarineancă, cu care Iisus nu ezită să stea de vorbă singur la fîntîna lui Iacob, femeia zisă păcătoasă care îi unge părul cu un mir de mare preț, apoi femeia cu scurgere de sînge care își însușește miracolul prin îndrăzneala de a se atinge de El. Și lista continuă. De fiecare dată, Iisus explică caracterul excepțional în mod absolut al fiecăreia: credința fără egal, examenul de conștiință onest, gratitudinea nemăsurată, îndrăzneala spirituală. De asemenea, femeile cărora li se adresează Iisus nu sînt „babe analfabete“, în sensul depreciativ al perspectivei progresiste, adică femei din sînul unor societăți premoderne, condamnate la un destin casnic și fără educație. Sînt eroine sau partenere egale de dialog. Astfel, cu femeia samarineancă Iisus poartă un dialog despre adevărul mistic, într-o formă metaforică complexă pornind de la simbolul apei. De asemenea, cu sora lui Lazăr cel a patra zi înviat din morți, Maria, despre care spune expres că a făcut alegerea cea bună de a sta și asculta învățăturile lui, Iisus discută despre înviere cu distincții de finețe între învierea eshatologică și opțiunea învierii în mijlocul unei spațio-temporalități nedesăvîrșite. Și mai sînt exemple.

Evangheliile sînt cel mai „feminist“ text posibil în sînul unei so­cie­tăți patriarhale. Indistincția dintre bărbat și femeie sau echilibrul genurilor este programatic: învie un bărbat pentru o femeie, recunoscînd caracterul unic al relației sentimentale dintre cei doi, fiul văduvei din Nain, și o femeie la rugămintea disperată a unui bărbat, fiica lui Iair, mai-marele sinagogii. Textul este mult dincolo de o prudență egalitaristă. Indiferent cît de divin sau excepțional ar fi fost personajul istoric Iisus din Nazaret, textul evanghelic a fost compus din mărturii ale discipolilor lui, redactate într-o narațiune coerentă de patru dintre aceștia la aproximativ două decenii după moartea Învățătorului. Cei patru bărbați redactori ai Evangheliilor nu numai că folosesc mărturiile ucenicelor, precum contextele unde femeile sînt sursă unică, dialogul la fîntîna lui Iacob, Maria Magdalena despre întîlnirea cu Hristos după înviere, dar nu par să atenueze nici un accent din „feminismul“ atît de excentric pentru epoca lui Iisus. Textul, așa cum îl citim, a devenit canonic pentru întreaga comunitate a creștinilor de-a lungul timpului. Și dacă între cei care urcă pe Muntele Tabor sînt doar bărbați, rezultatul final al acelui har dăruit rămîne în urma credinței mironosițelor că cel răstignit, indiferent de ceea ce pare la un moment dat, este Fiul lui Dumnezeu.

De altfel, „misoginul autor“ al corpusului paulinic, care-și scrie Epistolele înainte ca Evangheliile să fi fost redactate în formă finală, ne lămurește surprinderea în fața straniului feminism evanghelic: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici slobod; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, fiindcă toți sînteți una în Hristos Iisus“ (Galateni 3, 28). Și își adîncește reflecția în Epistola către Efeseni: „Căci El este pacea noastră, El, Care-n trupul Său a făcut din cele două lumi una, adică a surpat peretele cel din mijloc al despărțirii – ura – desființînd Legea poruncilor în opreliștile ei, pentru ca să-i clădească întru sine pe cei doi într-un singur om nou, făcînd pace“ (2, 14-15).

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.