Mirajul social al anticlericalismului

6 iunie 2018   DIN POLUL PLUS

În mod paradoxal, istoria creștinismului începe cu un manifest anticlerical, pe care generații la rînd nu au obosit să-l repete în forme variate. A intrat în limbajul comun exordiul diatribei lui Iisus: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici!“ pentru orice denunț al abuzurilor puternicilor zilei. Acest discurs împotriva elitei clericale din vremea lui Iisus, pe care îi numește „cărturari“, „farisei“, „călăuze oarbe“ sau „învățători de lege“, se regăsește redat în Evangheliile de la Matei (pe larg) și de la Luca, iar evanghelistul Ioan identifică acest conflict între Iisus și căpeteniile religioase ale epocii drept cauza principală a deznodămîntului tragic al profetului din Nazaret. Cel mai tenace reproș al anticlericalismului evanghelic se leagă de accesul la cunoaștere: „Vai vouă, învăţătorilor de Lege! Că aţi luat cheia cunoştinţei; voi înşivă n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedicat“, (Luca 11, 52). Conflictul dintre autoritate și cunoaștere a rămas în centrul tuturor anticlericalismelor de-a lungul timpului.

Pornind de la Evanghelii, anticlericalismul se construiește ca o critică internă: internă iudaismului inițial, apoi iudeo-creștinismului, în cele din urmă creștinismelor medievale și moderne. O regăsim formulată negativ în controversa donatistă. Pornind de la problema reintegrării în comunitate a clerului apostat, discuția a dus la punctul de vedere teoretic că harul sacerdotal este dependent de starea morală a clerului, iar odată cu harul sacerdotal se pierde și validitatea operațiunilor clerului căzut. Varianta pozitivă a aceleiași atitudini o regăsim în discursul despre preoție al Sf. Ioan Gură de Aur, care descrie preoția ca pe o stare morală atît de înaltă încît nu poți îndrăzni să ți-o dorești, ba chiar trebuie să și fugi de ea, de frică să nu dezamăgești. Altfel spus, preoția creștinismului timpuriu nu este o instituție socială, ci una harică și morală. Scopul acestei evaluări în epocă era, evident, de a distinge preoția creștină de cea păgînă, dar rezultatul a fost supralicitarea morală a acesteia. În orice caz, marile conștiințe creștine au fost de la început alertate de riscul „socializării“ sacerdoțiului, adică de transformarea lui într-o instituție socială.

Anticlericalismul are, de altfel, două aspecte, unul teoretic, avînd în vedere însăși funcția sacerdotală, altul ad personam, identificînd o persoană sau un grup bine conturat din cadrul clerului drept țintă a criticii. Anticlericalismul teoretic este cel care pune în discuție chiar funcția socială a creștinismului ca religie. El este formulat fie dinspre nucleul spiritual al creștinismului, fie cu desăvîrșire din afara acestuia. Nucleul spiritual al creștinismului reproduce opoziția deja anunțată în Evanghelii între sacerdoțiu și profetism. Profetul care fuge de orice validare socială a rolului său este legitimat de puterea pe care o manifestă asupra universului material, dar mai ales de adevărul cuvintelor sale. Acest adevăr este perceput în sinea celui denunțat de cuvîntul profetic. Spre exemplu, regele David este perfect acoperit social de orice reproș în povestea Batșebei și a soțului ei Urie. Nimeni nu bănuiește că moartea lui Urie pe front poate fi consecința unei decizii a regelui David. Astfel, profetul Nathan, cînd îl înfruntă pe David, se adresează exclusiv conștiinței lui, singura în măsură să înțeleagă adevărul spuselor sale profetice. Numai David știe că este vinovat de moartea lui Urie. David poate să‑l condamne pe Nathan pentru lez-majestate sau să primească cuvîntul lui spre îndreptarea sa spirituală. În vremea lui David, sacerdoțiul este deja despărțit de profetism, dar acceptă funcția spirituală a acestuia din urmă. În schimb, conflictul dintre sacerdoțiu și profetism este pus în lumină de Ioan Botezătorul și de Iisus din Nazaret. În acest caz, sacerdoțiul respinge legitimitatea spirituală a profetismului punînd capăt prin violență contestării profetice. Iisus le dezvăluie acest mecanism religios, care s-a tot repetat de-a lungul istoriei, prin care profetul incomod este transformat în victimă expiatorie, iar responsabilitatea este aruncată paușal asupra întregului popor. În creștinismul timpuriu, vocația profetică a preluat-o corpul monastic. Refuzul preoției și, prin urmare, limitarea drastică a practicii liturgice, așa cum o regăsim în majoritatea fundațiilor monastice din antichitatea tîrzie, se constituie într-un manifest implicit anticlerical. Și acest anticlericalism monastic inițial ține de aprehensiunea riscului „socializării“ sacerdoțiului creștin. Reforma religioasă în Occident, manifestată deja sporadic în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, și tot mai sistematic în secolul al XV-lea pînă la succesul ei politic în secolul al XVI-lea, are și ea la bază un anticlericalism teoretic, detonat însă de cazuri de anticlericalism ad personam, cum ar fi scandalul indulgențelor.

Pentru a formula anticlericalismul teoretic din afara creștinismului a trebuit să apară o alternativă socială la creștinism, pe care o găsim exprimîndu-se treptat din Renaștere pînă la Iluminism, ca gîndire liberă (la libre pensée), mai precis eliberată de datele cunoașterii revelate pentru a reformula deductiv marile teme ale cunoașterii filosofice. Raționalismul umanist și pozitivismul Luminilor au produs alternativa politică, gîndirea socială a modernității. Conflictul de idei avea ca miză schimbarea structurilor de putere, în sensul înlocuirii purtătorilor mecanismului social al creștinismului cu o elită nouă. Această nouă elită nu este, în sens marxist, pur și simplu o expresie a clasei progresiste, burghezia, apoi proletariatul, ci un număr important social sau cel puțin politic de opțiuni personale în favoarea schimbării de paradigmă civilizațională. Studiul prosopografic al marilor mișcări de idei a pus în luminii că actorii cei mai importanți ai acestei noi elite s-au recrutat din toate clasele sociale. Cînd intri în detaliul mecanismului istoric al transformărilor sociale observi cît de mult joacă opțiunile individuale, bazate pe dorințe și așteptări formulate circumstanțial, și cît de puțin sînt valabile predeterminările sociale.

Astfel, și în cazul anticlericalismului iluminist, observăm un lanț cauzal între anticlericalisme ad personam și anticlericalismul teoretic formulat însă din afara creștinismului, întrucît nu se pronunță în numele consecvenței față de mesajul Evangheliilor, ci în numele unei noi conștiințe de sine a umanității europene, al unei noi viziuni asupra omului. Astfel, anticlericalismul iluminist a reușit să dizloce structura socială a creștinismului propunînd înlocuirea ei cu o nouă structură socială formulată ad hoc. Într-o primă fază, cele două structuri au intrat într-un proces îndelungat de separare, operînd asupra societății în paralel. De aici s-a născut discursul despre secularizare sau despărțirea Bisericii de stat. De fapt, este vorba că societatea, al cărei purtător de cuvînt este statul modern cu elitele sale modernizatoare, nu mai are nevoie pentru buna ei funcționare de structura socială a creștinismului și de sacerdoțiul ei „socializat“. Adică exact de ceea ce se temeau primii creștini că, odată ce devine „lumească“ sau „socializată“, Biserica va intra în malaxorul frămîntărilor istorice.

Ajuns în acest punct, anticlericalismul modern nu mai are o bază teoretică. Deja din secolul al XIX-lea, societățile europene, inclusiv cele sud-est europene, erau suficient de secularizate pentru ca diversele forme de organizare ale cultului creștin, adică ceea ce numim în mod convențional Biserica sau bisericile creștine, să nu mai reprezinte decît interesele comunitare ale respectivului fragment din societate. Cu toate acestea, anticlericalismul teoretic a continuat să se manifeste pentru a reduce locul simbolic al acestor biserici în societate, producînd în cele din urmă discursul anticreștin propriu-zis. Aici însă poate fi dezbătută legitimitatea politică a acestui anticlericalism teoretic care nu pune în discuție responsabilitatea anumitor persoane, ci a unui grup social numit generic Biserica, în măsura în care acest anticlericalism poate fi asimilat discursului urii (hatespeech) împotriva unei minorități (indiferent cît de mare este aceasta) sau unui demers discriminator împotriva acestui grup social. Dreptul de a-și afirma propriul set de valori etice aparține fiecărei persoane sau grupurilor de persoane care-și aleg modul în care înțeleg să-și apere libertatea. Dincolo de această limită principială, anticlericalismul este un instrument de acum tradițional al competiției politice din spațiul cultural european.

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.

Mai multe