Minunata lume nouă
Indiciile pășirii într-o altă vîrstă a istoriei noastre devin mai limpezi, odată cu trecerea fiecărei zile. Nu mai e o ghiceală în intestine de animale, o citire în stele sau o rătăcire prin norul de fum de cînepă. E o alunecare pe un derdeluș, de unde ai zice că n-ar trebui să se audă chiote de bucurie. Dată fiind direcția în care se alunecă, mai degrabă ar trebui să răzbată urlete de disperare. Se mai aud și de-astea. Dar larma care vine dintr-acolo e cea făcută de entuziaștii acestei alunecări. Din ce în ce mai mulți semeni se alătură acestui cor planetar. Din ce în ce mai multă lume crede cu fervoare că la capătul de jos al acestui derdeluș se găsește o formă de izbăvire. O liniștire a lumii. Un moment de calmare a lucrurilor plecate cu sorcova. O oprire a delirului. O pauză de regrupare, de schimbare a strategiei, după care se purcede din nou la drum, spre civilizație.
Semnele, din ce în ce mai multe și mai dese, arată altceva. Un jurnalist saudit, colaborator al ziarului Washington Post, critic al regimului din țara sa, dispare – ca să nu folosim formula „e măcelărit“ – în consulatul saudit de la Istanbul. Contează mai puțin faptul că a fost un apropiat al regimului pe care îl critica de la o vreme, la fel de puțin pe cît contează și legăturile încîlcite sau momentele cețoase din viața sa. Important e că cineva își permite, absolut lejer, să comită un asasinat politic în văzul întregii planete. Și, la urma urmei, de ce n-ar face-o? Arabia Saudită e o țară cheie în politicile americane din Orientul Mijlociu, unul dintre cei mai importanți inamici ai Iranului, un excepțional client care cumpără armament sofisticat și un gigantic exportator de petrol. Cum te iei de un jucător atît de mare? Cum mai maschezi, într-o lume aproape complet dezvrăjită, mlaștina de ipocrizie în care ne afundăm cu toții?
Asta la puțină vreme după ce, pe teritoriu britanic, un serviciu secret rusesc ratează milimetric, tot în văzul lumii, un act de pedepsire a unui fost coleg, trecut de partea cealaltă a baricadei. Un mesaj cît se poate de clar pentru toată lumea. Să fie limpede că nu ești în siguranță, oriunde te-ai afla. La Pittsburgh, un individ intră într-o sinagogă și execută 11 oameni. Cu mintea rătăcită, dar și mobilizat de întreținerea unei stări de spirit încurajate complet iresponsabil, el zice că face ordine pe planetă. Un val mare de emigranți se deplasează, sub obiectivele camerelor de luat vederi, dinspre America Centrală spre frontiera Statelor Unite. E o perioadă importantă din calendarul electoral, iar valul de migranți va fi exploatat la cele mai înalte cote, sporind și mai tare setea publică de sînge.
În Yemen continuă un război crunt, purtat între Iran și Arabia Saudită, pe spatele unei populații civile decimate de conflicte și de catastrofe umanitare. Un măcel despre care nu prea se vorbește, pentru că, în realitate, „ăia se omoară între ei, ceea ce, pentru noi, e bine“. În Brazilia – unde noi credem că toată lumea boierește, bea cafele și romuri, dansează pe străzi, și face amor cît e ziua de lungă – e ales un nou președinte. Domnia-sa e de acord cu tortura, în mod cît se poate de explicit. Și vrea să facă ordine. Chiar dacă asta înseamnă instaurarea unei dictaturi. Peste Ocean, în Europa, se-ncheie o eră pentru Germania și pentru întregul continent. În urma unor poticniri și eșecuri electorale, cu imaginea profund erodată de criza migrației, dar și de situația generală a Uniunii, Angela Merkel declară că se retrage de la conducerea partidului său.
Din toate părțile răzbate un muget care nu mai poate fi stăvilit de nimic. E crusta groasă a ipocriziei. A înfășurat planeta ca într-un cocon. Într-o capsulă. Ca stratul vulcanic de pe Herculaneum și Pompeii. Acum, nemulțumirea și setea de răzbunare sînt atît de mari încît crusta pocnește zilnic. Iar prin crăpăturile ei izvorăsc rîuri de lavă. O materie incandescentă care pîrjolește totul în cale, cu credința că vindecă absolut orice, aidoma focului purificator, tămăduitor. Unii îi spun „populism“. Dar o fac, mai degrabă, din comoditate. Și cu iluzia că lucrurile în sine devin mai simple dacă primesc o denumire generică simplă. De fapt, e o răzbunare generală pe binele trăit în cîteva părți de lume, vreme de niște zeci bune de ani. Pentru că binele, în cazul unora, creează nemulțumire. Ai timp să vezi și să compari. De ce binele de alături e un pic mai bun decît binele meu? Pe de altă parte, pentru că binele unora înseamnă mai puțin binele altora. În competiția binelui, unii pierd, alții cîștigă. Nu întotdeauna se cîștigă cinstit. Și ai timp să vezi toate astea. Și ești plin de frustrare, pentru că nu poți să participi – fiindu-ți mult mai bine decît ieri – la superbinele pe care îl trăiesc alții. Cum s-ar spune, nu primim toți părți egale din marele succes al Societății Binelui.
Și-atunci, indiferent de motivele pentru care sîntem nemulțumiți, începe să nu ne mai placă nimic. Devenim năzuroși. Spiritul critic, analiza societății, eventuala reconsiderare a poziției proprii ni se par niște baliverne penibile. A accepta să pierzi un pic din confortul de care ești oricum nemulțumit, a face încă un compromis devine inacceptabil. O duci mai rău decît un șmecher care s-a ajuns, decît unul care trăiește ca-n filme. Dar o duci și mult mai bine decît alții de pe planetă. Cu toate astea, nu i-ai face loc, un milimetru măcar, altuia care-l cere. Nu știi că, mîine, nu-l va mai cere. Și-l va lua singur. Și-atunci speri să vină un salvator, care să te scape și de șmecherul care o duce mai bine decît tine, dar și de ăla care o duce mai rău. Așa apar „providențialii“ care „salvează“ tot. Întîi aprind în piața publică torțe care le traduc flăcările din suflete. La scurtă vreme, ard cărți. Pentru ca, imediat, să ardă și oameni.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.