Minunat de trist

Specie bicentenară, romanul şi-a găsit în anticul Măgar de aur numai un precedent izolat. Pe urmele lui Apulleius - cronicar al primului scepticism - acest eşafodaj epic pune în scenă criza omului produs de revoluţii & ideologii: individul alienat, rupt de tradiţie, de familie sau măcar de convenienţa pe care goticul crepuscular o fixase în imaginarul lui Cervantes. După o adolescenţă livresc-gurmandă, eu unul am evitat multă vreme puterea vrăjită a ficţiunii tocmai pentru a mă putea dedica religiei ca sursă de adevăr. Mi-au trebuit vreo 15 ani pentru a înţelege că lupta dintre închipuirea literară şi naraţiunea pioasă a propriei mîntuiri devine arena unei apocalipse personale. Acum ştiu că lupta aceea nu se soldează decît cu înfrîngeri triumfale. Ea s-a încheiat cu remiza sublimă pe fondul căreia romancierii adevăraţi sînt izbăviţi, în vreme ce Dumnezeu le citeşte creaţiile. Pe măsură ce modernitatea laică (şi ridicol de nesăbuitul ei cult al Raţiunii) s-a contrabalansat prin fundamentalismul puritan, romancierii au fost exilaţi de contemporani printre damnaţii infernului. Puţini au huzurit şi nici unul n-a scăpat de bănuiala că lucrează pentru diavol. Pînă şi foiletoniştii prolifici, de secol XIX, de la uitatul Sue pînă la redescoperitul Verne, n-au trăit în puf: s-au trezit cel mult acceptaţi ca un rău necesar, veritabil "opium pentru popor"... Unii s-au lăsat devoraţi de prea-faimosul lor protagonist, în linia unor Defoe sau Collodi. Altora - şi nu mă gîndesc doar la Wilde - li s-au intentat procese de corupere a bunelor moravuri... La ruşi, unde conflictul dintre Evanghelie şi Literatură a căpătat intensităţi infantil-paranoice, soarta romancierilor a fost şi mai crudă, împărţindu-se grăitor între excomunicarea lui Tolstoi, ocna lui Dostoievski şi gulagul lui Soljeniţîn. Pe Joyce sau Beckett nu-i poţi înscrie postum în clubul oamenilor fericiţi. Pe Thomas Mann şi fiul, nici atît. Ce-i drept, atunci cînd secularizarea şi vidul spiritual s-au banalizat, dobîndind un soi de rutină fatidică, imaginea mitologului profesionist, fost adversar al Dumnezeului-Povestitor, a suferit o discretă promovare. Însă fondul a rămas acelaşi: descoperindu-l la Lisabona pe Antonio Lobo Antunes (şi citindu-i apoi cărţile) am dat peste cea mai complex-nefericită persoană întîlnită vreodată... Cu toate astea, viaţa lipsită de romane (oricît de puţine ar merita un asemenea titlu) e de neconceput. Inclusiv în cazul cititorilor creştini. Şi asta întrucît romancierii, ca nişte hagiografi ai modernităţii, ne întîlnesc pe mai departe cu poeţii şi nebunii fără de care mistica sucombă în artizanat sentimental. Idiotul dostoievskian (reluat de Gaston, eroul lui Shusaku Endo) rămîne arhetipul cripto-martirului, dar seria e mult mai amplă. Ea include, bunăoară, sfîntul invers pe care l-am savurat recent, citind Umbra vîntului. În pomenitul roman (datorat catalanului Carlos Ruiz Zafon) apare un personaj numit Fermin Romero de Torres care este, pur şi simplu, omul lui Hristos. Anticlericalist ingenuu, candid "republican" din stirpea lui Candiano Popescu, Fermin străbate cartea aidoma unui înger hiperactiv, logoreic şi perfect inocent, la gura căruia se înghesuie fraze memorabile şi profeţii postdatate, asemenea următorului pasaj, pe care ţin să-l citez, spre sfîrşitul prezentelor consideraţii: "Televiziunea, prietene Daniel, este Anticristul şi îţi spun eu că vor fi de ajuns trei sau patru generaţii pentru ca oamenii să nu mai ştie nici să tragă o băşină pe cont propriu şi pentru ca fiinţa umană să se întoarcă la peşteră, la barbaria medievală şi la nişte stadii de imbecilitate pe care şi limaxul le-a depăşit încă de prin Pleistocen. Lumea asta nu va muri de o bombă atomică, aşa cum spun ziarele, ci va muri de rîs, de banalitate, făcînd o glumă din tot şi din toate şi, în plus, o glumă proastă." Minunat de trist mi se pare tocmai acel "îţi spun eu" care transmite, parcă, un frison iniţiatic...