Mingei

Muzeul Branly de la Paris oferă cel mai febril spaţiu public de pe Rive Gauche: montează necontenit evenimente şi captează o audienţă tot mai fidelă, pe care o iniţiază în culturile tradiţionale din întreaga lume. Nimic dogmatic în viziunea direcţiei, capabilă să ocolească la fel de abil marotele corectitudinii politice şi mania autoculpabilizării Occidentului contemporan în numele "crimelor" comise de Occidentul "colonialist". Muzeul Branly reprezintă deopotrivă ambiţia de "ctitor" a fostului preşedinte Jacques Chirac (pasionat de culturile africane), şi principalul laborator al Şcolii antropologice franceze, care-şi dovedeşte aici fecunditatea intelectuală şi fantezia expozitivă. Nu am avut deocamdată vreme să aflu cum stau lucrurile, dar sper din toată inima că Muzeul Ţăranului Român, condus de dl Vintilă Mihăilescu, are în vedere un parteneriat cu pomenita instituţie franceză. Dialogul cu publicul, al echipei de la Muzeul Branly, mizează alternativ pe colecţiile permanente şi pe felurite expoziţii temporare. Cea mai recentă asemenea prezentare e dedicată "Spiritului Mingei în Japonia. De la artizanat la design". Mingei? Nume dinastic? Stil coregrafic? Specie dramatică? Secta religioasă? Nici una dintre acestea. Termenul, compus din min - de la minshu ("popor") şi gei - de la kogei ("artizanat"), a fost lansat de Soetsu Yanagi (un Dimitrie Gusti nipon, dacă pot spune astfel), prin anii ’30 ai secolului XX, cînd Japonia luneca sub atracţia maşinismului, riscînd să-şi piardă simultan identitatea şi conştiinţa a ceea ce pierde. Atent la fenomenul european specific mediilor Bauhaus, Soetsu Yanagi a plecat de la trista evidenţă că obiectele de uz curent, fabricate industrial, sînt elaborate din materiale mediocre şi au forme hidoase. Prin ele triumfă doar seria, stridenţa pompoasă şi urîţenia decepţionantă a produsului "de unică folosinţă". În reacţie, Yanagi a pus conceptul Mingei la baza unei acţiuni sistematice de revival menit să salveze tiparele creaţiei populare autentice şi să incite perpetuarea tehnicilor "juste" în sînul noilor generaţii de artizani "anonimi". După el, obiectele Mingei reunesc două caracteristici majore: sînt utile şi obişnuite. Se cuvine totodată ca ele să fie "oneste", adică de bună calitate, spre a putea servi cît mai multă vreme propriei funcţionalităţi cotidiene. Artefactul Mingei "trebuie să fie modest, dar nu de bîlci, accesibil, dar nu fragil". El evită "necinstea, perversitatea şi luxul", privilegiind în schimb "tot ce este natural, sincer, sigur şi simplu". Pentru ca japonezul de rînd să redevină Zen, e nevoie să utilizeze zilnic obiecte frumoase, durabile şi ataşante: abia atunci reuşeşte sufletul său să genereze frumuseţe şi armonie. Mai-marii acestei lumi s-au concentrat dintotdeauna asupra artelor nobile (pictura, sculptura) - ocrotite la curţile regale şi accesibile doar celor educaţi. Cu toate astea, "mîntuirea" (adică realizarea unei Împărăţii a Frumuseţii) nu are cum să excludă masele. Dacă modernitatea a scindat pe nedrept simţul estetic şi viaţa cotidiană, spiritul Mingei îşi asumă tocmai vocaţia de a restabili relaţia lor cîndva esenţială. În concepţia lui Yanagi, renaşterea artizanatului popular nipon privilegiază familia, exaltă culoarea locală, stimulează lucrul manual şi recurge la materialele imediat disponibile. Este ceea ce s-a întîmplat atunci cînd spiritul Mingei a însufleţit elitele şi a inspirat designul postbelic, slujit de creatori cu anvergură internaţională, precum Junzo Sakakura, Sori Yanagi sau Isamu Noguchi. E de altfel ceea ce a început să se coaguleze şi la noi, pornind de la maniera în care Horia Bernea a conceput MŢR: nu ca pe un cavou etnologic, plin cu relicve folclorice precomuniste, ci mai curînd ca pe o matrice "pedagogică" în priză directă cu meşterii de astăzi şi cu publicul cultivat, iubitor al rafinamentului ţărănesc de odinioară.