Minciuni, iluzii

Criza economică mondială pare uneori paravanul perfid menit să mascheze lipsa de soluţii novatoare, numai că absenţa lor din dulapul politicienilor riscă să producă anarhie socială şi chiar război pe scară largă. E drept, viaţa materială a Occidentului euro-american (25% din umanitate, dar 70% din PIB-ul global) nu s-a schimbat radical din septembrie 2008, cînd criza şi-a vărsat veninul în Burse, pînă astăzi, cînd Franţa face grevă generală, în vreme ce ziarele britanice anunţă sfîrşitul lumii. Cel mai neplăcut e sentimentul că absenţa soluţiilor ne este mascată de gălăgia prea multor lideri mediocri, fără viziune, care cedează populismului fară să-i poată gestiona consecinţele psihologice. Nu e mai puţin neplăcută nici senzaţia că sîntem minţiţi. Una e să fii condus de nişte demagogi incompetenţi, care flatează iluzii nerealizabile, şi alta să nu ştii cît de gravă e boala economiei mondiale: o simplă gripă, sau un cancer terminal, virtualmente tratat prin chimioterapie atomică? Mi se întîmplă să întîlnesc oameni bogaţi, patroni, stăpîni peste mari capitaluri. Ei sînt primii difuzori ai pesimismului, deşi injecţia financiară multimiliardară, adoptată ca măsură urgentă atît în SUA, cît şi în UE, li se adresează cu precădere. E aici o formă ipocrită de solidaritate cu oamenii simpli, care au început să-şi piardă slujbele, sau recunoaşterea implicită a faptului că situaţia reală e cu mult mai gravă decît ne lasă să vedem escrocheria unui Kerviel şi mega-frauda lui Madoff? Compromiterea sectei profetice a economiştilor de elită, incapabili să anticipeze durata degringoladei, oferă o prea palidă consolare unei opinii publice derutate, care oscilează periculos între indignare, frică şi revoltă. Apocalipsa e, de fapt, mediatică. Ea exprimă maladia societăţilor hedoniste, care au acceptat generalizarea egoistă a voyeurism-ului pe net, la televiziuni şi în discursul politic. Eu unul văd în primul rînd criza de autoritate declanşată prin hiperumanizarea tabloidă a unor decidenţi eternizaţi în papuci, printre aşternuturi şi scene de nudism pe plaje private. Aura "sacră" a mandatului democratic s-a topit în teleobiectivul presei de scandal. Să nu ne panicăm: prognoza economică a Comisiei Europene pentru 2009 arată că scăderile vor fi rezonabile: creştere de sub un procent pentru zona Euro şi repriză spre finele lui 2010. De unde, aşadar, abuzul de predicţii catastrofiste? Aproape că ne-ar plăcea, de data asta, să fim victima unei conspiraţii: punerea ei în operă ar demonstra că, oricît de pervers nedreaptă, situaţia e sub control. G20, în aprilie, va schimba furtiv regula jocului, "cei mari" vor ajunge la un nou aranjament cu Sudul, runda Doha se va închide, pacea va fi salvată, lucrurile vor intra în normal. Mi-e teamă, paradoxal, că nu e vorba de nici o conspiraţie. Protecţionismele, noile accese de naţionalism economic, agăţarea statelor dezvoltate de propriile privilegii sînt deja vizibile. Eşecul globalizării va fi în fine incontestabil, iar lumea multipolară pe care o descîntă europenii, pentru a împărţi puterea cu o Americă deschisă, căci slăbită, va rămîne doar la statutul de mantra în textele documentelor diplomatice. Deocamdată, europenii rezistă. Ascultă muzică la căşti, cumpără Lao-tseu, citesc ficţiune, redescoperă plăcerile simple (şi mai ieftine) ale plimbărilor la pădure, participă vlăguiţi la apelurile sindicale şi pregătesc fără entuziasm alegerile din iunie pentru Parlamentul European, cînd stînga, care dansează prematur pe mormîntul capitalismului, va provoca, pesemne, o mică breşă în actuala majoritate PPE. Se simte pe străzile capitalelor occidentale un vînt de sobrietate regăsită, un plus de aspiraţie ecologică, pe post de holocaust soft. Vrem cu toţii o lume mai curată, mai puţin complicată, mai solidară, mai aproape de limitele arogant ignorate ale bietei condiţii umane... Criza, adică starea de judecată, este, la urma urmelor, binevenită, cel puţin pentru demontarea prejudecăţilor optimiste în care ne-am complăcut pînă acum.