Merită Joe Biden împărtăşania?

Unele State americane au început deja să interzică avortul în urma hotărîrii Curţii Supreme care le lasă, în această privinţă, cale liberă. Preşedinţia americană a condamnat decizia Curţii şi consecinţele ei, care încalcă libertatea persoanei, amestecîndu-se în viaţa intimă a femeilor şi a cuplurilor. Deşi posedă mijloace destul de limitate, Casa Albă va încerca să atace legile anti-avort, amplu susţinute de responsabili şi organizaţii creştine. Oare creştinii americani fac front comun în privinţa acestor legi? Susţin toţi – pe baza unor principii religioase – impunerea prin lege a unei decizii care priveşte în primul rînd etica individului, dreptul persoanei, alegerea existenţei private? Nu e chiar aşa. „Sînt catolică şi susţin dreptul la avort”, afişa o participantă la demonstraţia din faţa catedralei Saint Patrick în 29 iunie 2022. Există aşadar catolici care resping – pe baza unor principii religioase – restrîngerea libertăţilor, dictatul ultraconservator. Unul dintre ei ar fi chiar Joe Biden. Nu fără riscuri. Acum un an, un important grup de episcopi americani a încercat să impună, în adunarea generală episcopală, un text privind „coerenţa euharistică”: ea l-ar fi împiedicat pe preşedinte să se împărtăşească dat fiind că susţine dreptul la avort. Din fericire, alţi ierarhi, susţinuţi de Vatican, s-au împotrivit iniţiativei (La Vie, 16.06.2021).

Bisericile creştine condamnă avortul, iar în cazul statelor cu regim apăsat conservator susţin (şi izbutesc) interzicerea lui prin lege. Pe de altă parte, mentalitatea dominantă astăzi e foarte sensibilă în materie de libertăţi ale persoanei, gata de ofensivă pentru a apăra şi a cîştiga mereu mai multe drepturi. Între cele două poziţii nu prea există dialog, fiecare fiind zdravăn instalată şi sigură de dreptatea ei. Există prea puţină dezbatere propriu-zis religioasă care să ia în seamă substanţa spirituală a problemei, modul în care se confruntă, se interpelează unul pe altul, se propun reflecţiei „dreptul la viaţă” (al încă nenăscutului) şi „dreptul la alegere” (al mamei şi al cuplului). E poate util să vedem ce mize a avut o atare dezbatere în mediile creştine franceze, ce principii a convocat. Căci ea a avut loc acum cincizeci de ani, între enciclica Humanae vitae, care condamna mijloacele de contracepţie (1968) şi adoptarea legii Veil, care dădea posibilitatea întreruperii sarcinii în situaţii neprielnice (1975). Au participat la dezbatere teologi, medici, gînditori de convingeri creştine, protestanţi şi catolici. Prestigioase reviste catolice au găzduit tema, cu diferitele ei linii de reflecţie. O minuţioasă relatare a acestei dezbateri fertile teologic, spiritual, societal e făcută de Martine Severgrand, „Avortement, retour sur le débat catholique (1970-1973)”, Revue d’éthique et de théologie morale, 2015/3. Voi rezuma trei aspecte ale dezbaterii, pornind de la articolul menţionat. 

Viaţă şi persoană. Toţi participanţii porneau desigur de la ideea că viaţa e un dat preţios, un dar divin, pe care nu îl poţi trata decît cu o gravă, înaltă responsabilitate. Poziţia oficială a Bisericii era şi este că acest dar, viaţa încă nenăscutului, e o valoare ultimă, sacră. A întrerupe sarcina, a îngădui întreruperea ei înseamnă a refuza darul de sus, a comite omucidere. Oricare ar fi soarta copilului şi a mamei, oricare ar fi viitoarea lor condiţie în lume, naşterea nu trebuie împiedicată. Adepţii unor poziţii mai nuanţate, care se distanţau de interdicţia absolută a avortului, invocau faptul că aici nu era vorba doar despre o viaţă, ci despre persoane. Un copil născut în condiţii neprielnice (inclusiv medicale) sau apărut în urma unei violenţe asupra mamei sau un copil nedorit, ce fel de viaţă ar fi avut, ce fel de posibilităţi de împlinire ca persoană ar întîmpina? Mama, în ce fel şi-ar duce existenţa în urma unei astfel de naşteri? Pe scurt, ei priveau nu numai viaţa în momentul apariţiei sale, ci persoana în traseul ei existenţial: persoană care se construieşte prin raportul ei cu divinul, dar şi cu părinţii, cu mediul, cu contextul social. 

Bruno Ribes, director al revistei dominicane Études, arăta într-un articol că divergenţele celor două poziţii ţin de modurile cum înţelegeau adevărurile fundamentale. Una considera actul uman în cadrul unei concepţii „unde creaţia şi relaţia omului cu Dumnezeu erau date dinainte”, gata stabilite, nechestionabile; cealaltă, fiind călăuzită tot de principii religioase, declara că „decizia implică şi cercetarea a ceea ce ţine de uman”. Una miza pe normă fără modulaţie, cealaltă pe reflecţie asupra normei, cu atenţie faţă de posibilităţile umanului în raportul lui cu divinul. 

Conştiinţă şi libertate. Poziţia rigoristă concepea şi prezenta interdicţia avortului ca pe un dat căruia i te supui, fără neapărată înţelegere şi adeziune interioară. Conştiinţa mamei, a părinţilor nu intra în calcul decît simplificator, ca respect sau transgresiune ale normei. Chiar un înalt ierarh, cardianalul Renard, Primat al Galiilor, recunoştea într-o declaraţie oficială insuficienţa, nerealismul atitudinii rigoriste: „Conştiinţa creştinilor înşişi e adesea pradă îndoielii; poate că simpla menţionare a doctrinei nu e suficientă; e poate necesar să o înfăţişăm în termeni accesibili conştiinţei moderne”. Mai îndrăzneţ, dominicanul Bernard Quelquejeu punea „voinţa de a procrea” în relaţie cu libertatea persoanei, cu raţiunea şi cu responsabilitatea ei. Departe de a pleda pentru liberalizarea avortului, el atrăgea totuşi atenţia că „a nesocoti principiul moral e nerealist, chiar scandalos fiindcă asta neagă interogaţia concretă a conştiinţei”. Rigoriştii se temeau că, odată ce norma e cercetată, supusă reflecţiei, odată ce admite nuanţe şi excepţii, se deschide drumul unei permisivităţi totale. Ceea ce însemna implicit că ei vedeau comunitatea creştină drept una care, în cea mai mare parte a ei, nu urmează principiile religioase decît din obligaţie, conformism, eventual frică, adică în absenţa deliberării etice, a convingerii şi a participării ca persoane la viaţa de credinţă.   

Lege civilă şi lege religioasă. Rigoriştii declarau avortul contrar „legii naturale” şi ca atare contrar oricărei etici. De aceea pledau pentru menţinerea legii civile care, pe atunci, îl interzicea. În schimb, cei care interogau interdicţia religioasă a avortului arătau că ea poate fi o „lege” sau un reper călăuzitor pentru creştini, dar nu poate fi impusă ca atare în societatea mare. Jacques Pohier, vicerector al Facultăţilor dominicane Le Saulchoir, afirma într-o comisie de etică dedicată temei în 1970: „Un stat laic nu poate impune membrilor săi o lege religioasă”. În Le Monde, o eminenţă a medicinii franceze, profesorul Paul Milliez, spunea: „Nu văd pentru ce noi, catolicii, am impune morala noastră tuturor francezilor”.

Dezbaterea în cauză a putut stîrni, iată, o reflecţie creştină cu multe dimensiuni: raport între credinţă şi laicitate, conştiinţă şi libertate a persoanei credincioase, stil de comunicare a tematicii creştine între dictat normativ şi călăuzire a credinciosului în drumul lui spiritual şi etic.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.